Aici Adriana sau Ada din video. Am selectionat 3 materiale de inspiratie despre care vorbim si in materialul filmat:
1. Winnicott, D. W. (1973). The Child, the Family, and the Outside World. London: Penguin Books.
2. The Red Virgin. (2024). Regia: Paula Ortiz. Spania. Disponibil pe IMDb.
3. Young, J. E., Klosko, J. S., & Weishaar, M. E. (2003). Reinventing Your Life: The Breakthrough Program to End Negative Behavior and Feel Great Again. New York, NY: Plume.
*Las si websiteul meu: www.adamusat.com pentru cine vrea sa imi scrie acolo
Legat de Lolita, citeam că într-o țară scandinavă muzica produsă de AI nu are loc în top-uri. Nu este binevenită, cum ar veni. Mi s-a părut amuzantă rău luarea asta de poziție. Mamă, ce lovitură! Plâng calculatoarele de ciudă de le ruginesc plăcile de bază, îți dai seama?
Am copil, insa nu mai doresc un altul. Desi initial am zis ca as vrea 2, experienta dupa primul m-a facut sa ma razgandesc. Am trecut printr-o depresie postnatala severa, iar dupa intoarcerea la munca am trecut iar printr-un alt episod de depresie din cauza discriminarii de la locul de munca (salariul taiat, cerinte ca pentru un om cu ditai experienta in spate si nu cu 2 ani lipsiti de pe piata muncii, sa nu mai spun de interviuri de angajare in care mentionezi ca ai copil mic acasa). Vreau sa fiu o mama sanatoasa din toate punctele de vedere pentru copilul meu. Ma bucur in schimb ca i-am oferit un altfel de frate si sora: un motan si o catelusa, cu care petrece mult timp afara si cu care citeste impreuna inainte de somn(bine, motanul si catelul oricum erau de dinaintea copilului, sunt fratii cei mari acum). Si poate cel mai mare plus la a fi singurul copil e ca ma face sa fiu mult mai constienta de fiecare timp petrecut impreuna, sa ma bucur de fiecare etapa prin care trece (acum vorbeste non-stop si efectiv nu pot sa ma mai satur de cate cuvinte scoate si ce spune). Side joke: fiind singura nepoata pt bunici si matusi, poate e timpul ca sa primeasca si cineva din familia asta niste mosteniri mai bune :))
Am 23 de ani. De mică am știut că vreau să lucrez cu copii, ceea ce se întâmplă în prezent. Mă bucură mult ceea ce fac și cred că pot contribui prin asta la o societate sănătoasă. Dar când vine vorba de a-i avea pe ai mei, am îndoieli venite din toate direcțiile; din punct de vedere politic, economic, emoțional, mi se pare că nu am un context potrivit pentru a lua decizia de a face un copil. De altfel, cred că există multe motive pentru care oamenii fac copii, dar nu cred ca toate motivele alea sunt bune. Vreau să mă asigur că ajung în punctul în care pot fi sigură că am eliminat orice ar putea însemna o motivație nocivă, de exemplu să-l faci doar pentru că "îți ticăie ceasul biologic" sau abureli din astea.
Deși îmi plac copiii, nu-mi doresc să fiu părinte. După o zi de birou abia știu cum mă mai cheamă și nu pot să nu mă întreb cum ar fi dacă acasă m-ar aștepta un copil cu nevoi (mai ales emoționale) pe care nu știu dacă le-aș putea satisface, iar ideea de părinte de weekend nu sună dezirabil nici ea. Mi-e teamă că nu mă voi putea adapta, iar procesul e ireversibil. Mi-e teamă că îmi va fi dor de viața de dinainte, mi-e teamă că relația cu tatăl copilului s-ar putea deteriora (nu neapărat atunci, ci inclusiv la 10 ani după), iar copilul ar face ping pong între 2 adulți care se prefac că se înțeleg de dragul lui, mi-e teamă de situația economică și mi se pare că decizia de a aduce pe lume un copil are, la rândul ei, o doză de egoism: aduc pe lume un copil care să îmi bucure mie existența, nu-i cer acordul să vină pe lume și nici nu am certitudinea că îi va plăcea viața.
Mi se par oarecum nepotrivite raspunsurile astea si mi se pare ca brusc Ana Maria e pusa la zid pentru opinia ei. Credeam ca aceste comentarii sunt menite sa vedem pareri din toate unghiurile posibile, nu sa-i judecam pe ceilalti pentru deciziile lor.
O întrebare foarte bună care m-a prins într-o perioadă de vulnerabilitate majoră, în care aproape îmi detest existența din cauza unui frumos burnout din care mă chinui cu terapie să ies.
Altfel, într-o perioadă normală, mă situez ambivalent față de viață - îmi place și nu-mi place. Însă și dacă aș trăi într-o exaltare continuă și aș iubi la maximum viață, nu e o garanție că propriul meu copil ar vedea-o prin aceeași lentilă.
Bună! Eu am o fetiță de 8 ani, pe care îi împlinește mâine! :)
Mi-aș mai fi dorit un al doilea copil, dar nu s-a întâmplat!...Dar niciodată nu se știe. Unde trăim noi, la sat "Country side" in Anglia; media este de doi copii per familie; dar mulți dintre colegii ei de școală au 2 sau mai mulți frați/surori! Cred că din 130 de copii la școala din sat este singura fără frați sau surori! Mă uit cu admirație la celelalte mămici ce au 3 copii. Din conversațiile avute cu ele; este frumos să ai 3 copii, dar este și greu! Adesea ele nu lucrează full time doar partime sau fac copii după ce au reușit în carieră!
Eu unul sunt cu picioarele în ambele bărci; și vreau și nu vreau. Probabil mă voi decide într-un punct critic, care nu simt că e prea curând, dar altfel nu cred ca se va materializa o decizie în niciuna dintre direcții.
A fost o plăcere să ascult discuția voastră. Aș vrea să trimit materialul și unui prieten care nu vorbește limba română. O aveți publicată și pe o platformă care generează subtitrării automat cum e YouTube?
Cand eram tanara, mi-am imaginat mereu ca o sa am 3 copii. Le si alesesem numele la un moment dat si imi tot imaginam ca o sa am si gemeni printre cei 3. Timpul a trecut si e singura decizie din viata mea la care m-am tot gandit si razgandit de mii de ori de-a lungul timpului si de fiecare data gaseam argumente pro si contra care nu inclinau balanta in nici o directie. Acum am 41 de ani si am zis ca las lucrurile sa se intample cum or fi sa fie.
Am ajuns la un punct în viață în care pot și îmi permit să am un copil, doar că decizia e să nu. Nu mă văd în rolul de mamă, nu mi doresc un copil, nu simt absolut nicio emoție fericită când îmi imaginez "cum ar fi dacă".
Iar să fac copilul că "o să văd eu atunci" nu mi se pare o opțiune. Cum a mai zis cineva aici, nu prea e reversibilă treaba.
Am răspuns “nu vreau copii”. Imi spun asta de cand ma stiu dar motivele s-au schimbat cu timpul. Inainte de a avea 25 de ani nu voiam copii pentru ca nu puteam sa imi imaginez cum as putea sa continui sa fiu “eu”, cu timp liber, activitati, si mama prezenta in acelasi timp. Aici intervine si lipsa comunitatii. Dupa 25 de ani, am inceput sa percep problemele legate de ecologie, al sistemul economic , politic si a intervenit frica de o lume incerta.
Buna tuturor,
Aici Adriana sau Ada din video. Am selectionat 3 materiale de inspiratie despre care vorbim si in materialul filmat:
1. Winnicott, D. W. (1973). The Child, the Family, and the Outside World. London: Penguin Books.
2. The Red Virgin. (2024). Regia: Paula Ortiz. Spania. Disponibil pe IMDb.
3. Young, J. E., Klosko, J. S., & Weishaar, M. E. (2003). Reinventing Your Life: The Breakthrough Program to End Negative Behavior and Feel Great Again. New York, NY: Plume.
*Las si websiteul meu: www.adamusat.com pentru cine vrea sa imi scrie acolo
Pe curand,
A.
Eu tot aștept sequel la √Îmi pare rău că am muncit√ :)
Legat de Lolita, citeam că într-o țară scandinavă muzica produsă de AI nu are loc în top-uri. Nu este binevenită, cum ar veni. Mi s-a părut amuzantă rău luarea asta de poziție. Mamă, ce lovitură! Plâng calculatoarele de ciudă de le ruginesc plăcile de bază, îți dai seama?
Am copil, insa nu mai doresc un altul. Desi initial am zis ca as vrea 2, experienta dupa primul m-a facut sa ma razgandesc. Am trecut printr-o depresie postnatala severa, iar dupa intoarcerea la munca am trecut iar printr-un alt episod de depresie din cauza discriminarii de la locul de munca (salariul taiat, cerinte ca pentru un om cu ditai experienta in spate si nu cu 2 ani lipsiti de pe piata muncii, sa nu mai spun de interviuri de angajare in care mentionezi ca ai copil mic acasa). Vreau sa fiu o mama sanatoasa din toate punctele de vedere pentru copilul meu. Ma bucur in schimb ca i-am oferit un altfel de frate si sora: un motan si o catelusa, cu care petrece mult timp afara si cu care citeste impreuna inainte de somn(bine, motanul si catelul oricum erau de dinaintea copilului, sunt fratii cei mari acum). Si poate cel mai mare plus la a fi singurul copil e ca ma face sa fiu mult mai constienta de fiecare timp petrecut impreuna, sa ma bucur de fiecare etapa prin care trece (acum vorbeste non-stop si efectiv nu pot sa ma mai satur de cate cuvinte scoate si ce spune). Side joke: fiind singura nepoata pt bunici si matusi, poate e timpul ca sa primeasca si cineva din familia asta niste mosteniri mai bune :))
Am 23 de ani. De mică am știut că vreau să lucrez cu copii, ceea ce se întâmplă în prezent. Mă bucură mult ceea ce fac și cred că pot contribui prin asta la o societate sănătoasă. Dar când vine vorba de a-i avea pe ai mei, am îndoieli venite din toate direcțiile; din punct de vedere politic, economic, emoțional, mi se pare că nu am un context potrivit pentru a lua decizia de a face un copil. De altfel, cred că există multe motive pentru care oamenii fac copii, dar nu cred ca toate motivele alea sunt bune. Vreau să mă asigur că ajung în punctul în care pot fi sigură că am eliminat orice ar putea însemna o motivație nocivă, de exemplu să-l faci doar pentru că "îți ticăie ceasul biologic" sau abureli din astea.
Deși îmi plac copiii, nu-mi doresc să fiu părinte. După o zi de birou abia știu cum mă mai cheamă și nu pot să nu mă întreb cum ar fi dacă acasă m-ar aștepta un copil cu nevoi (mai ales emoționale) pe care nu știu dacă le-aș putea satisface, iar ideea de părinte de weekend nu sună dezirabil nici ea. Mi-e teamă că nu mă voi putea adapta, iar procesul e ireversibil. Mi-e teamă că îmi va fi dor de viața de dinainte, mi-e teamă că relația cu tatăl copilului s-ar putea deteriora (nu neapărat atunci, ci inclusiv la 10 ani după), iar copilul ar face ping pong între 2 adulți care se prefac că se înțeleg de dragul lui, mi-e teamă de situația economică și mi se pare că decizia de a aduce pe lume un copil are, la rândul ei, o doză de egoism: aduc pe lume un copil care să îmi bucure mie existența, nu-i cer acordul să vină pe lume și nici nu am certitudinea că îi va plăcea viața.
Ție îți place viața?
Mi se par oarecum nepotrivite raspunsurile astea si mi se pare ca brusc Ana Maria e pusa la zid pentru opinia ei. Credeam ca aceste comentarii sunt menite sa vedem pareri din toate unghiurile posibile, nu sa-i judecam pe ceilalti pentru deciziile lor.
E interesant de observat cum oamenii iau totul ca pe un afront. Probabil că gândurile mele se simt ca un atac la adresa valorilor lor 🤷♂️
O întrebare foarte bună care m-a prins într-o perioadă de vulnerabilitate majoră, în care aproape îmi detest existența din cauza unui frumos burnout din care mă chinui cu terapie să ies.
Altfel, într-o perioadă normală, mă situez ambivalent față de viață - îmi place și nu-mi place. Însă și dacă aș trăi într-o exaltare continuă și aș iubi la maximum viață, nu e o garanție că propriul meu copil ar vedea-o prin aceeași lentilă.
eu zic că ar trebui să înveți să fii mai pragmatică cu privire la job
îmi dai senzația că ești fix genul care își orbitează viața în jurul unui job
Nu-i chiar așa. Până să crească inuman volumul de muncă eram ok, dar mersi :))
Nu esti singura, si eu simt momentan la fel.
Bună! Eu am o fetiță de 8 ani, pe care îi împlinește mâine! :)
Mi-aș mai fi dorit un al doilea copil, dar nu s-a întâmplat!...Dar niciodată nu se știe. Unde trăim noi, la sat "Country side" in Anglia; media este de doi copii per familie; dar mulți dintre colegii ei de școală au 2 sau mai mulți frați/surori! Cred că din 130 de copii la școala din sat este singura fără frați sau surori! Mă uit cu admirație la celelalte mămici ce au 3 copii. Din conversațiile avute cu ele; este frumos să ai 3 copii, dar este și greu! Adesea ele nu lucrează full time doar partime sau fac copii după ce au reușit în carieră!
Eu unul sunt cu picioarele în ambele bărci; și vreau și nu vreau. Probabil mă voi decide într-un punct critic, care nu simt că e prea curând, dar altfel nu cred ca se va materializa o decizie în niciuna dintre direcții.
A fost o plăcere să ascult discuția voastră. Aș vrea să trimit materialul și unui prieten care nu vorbește limba română. O aveți publicată și pe o platformă care generează subtitrării automat cum e YouTube?
În orice caz, felicitări pentru inițiativă.
Cand eram tanara, mi-am imaginat mereu ca o sa am 3 copii. Le si alesesem numele la un moment dat si imi tot imaginam ca o sa am si gemeni printre cei 3. Timpul a trecut si e singura decizie din viata mea la care m-am tot gandit si razgandit de mii de ori de-a lungul timpului si de fiecare data gaseam argumente pro si contra care nu inclinau balanta in nici o directie. Acum am 41 de ani si am zis ca las lucrurile sa se intample cum or fi sa fie.
Am ajuns la un punct în viață în care pot și îmi permit să am un copil, doar că decizia e să nu. Nu mă văd în rolul de mamă, nu mi doresc un copil, nu simt absolut nicio emoție fericită când îmi imaginez "cum ar fi dacă".
Iar să fac copilul că "o să văd eu atunci" nu mi se pare o opțiune. Cum a mai zis cineva aici, nu prea e reversibilă treaba.
To each their own, I guess.
Excelent, suntem misogini și cu animalele!
Am răspuns “nu vreau copii”. Imi spun asta de cand ma stiu dar motivele s-au schimbat cu timpul. Inainte de a avea 25 de ani nu voiam copii pentru ca nu puteam sa imi imaginez cum as putea sa continui sa fiu “eu”, cu timp liber, activitati, si mama prezenta in acelasi timp. Aici intervine si lipsa comunitatii. Dupa 25 de ani, am inceput sa percep problemele legate de ecologie, al sistemul economic , politic si a intervenit frica de o lume incerta.
Nu cred ca m-as descurca din punct de vedere financiar si nici emotional
Nu am răspuns la întrebarea despre copii, pentru că eu am un copil și la moment ne gândim dacă să mai avem sau nu încă unul. 😊