Nu luam bataie, dar eram certat si manipulat emotional cand luam note mici, adica sub 9. Aveam anxietate de performanta la scoala, si iesitul la tabla era stresant din cauza presiunii de acasa. Discutand despre asta ca adult, mama mi-a zis ca isi dorea sa le demonstrez celorlalti copii ca "eu sunt cel mai destept". Mi se pare halucinant cum unii parinti isi proiecteaza atat de intens insecuritatile asupra copilului. Eram un proxi prin care ea putea sa semnaleze celorlalti ceva despre ea, "Sa vedeti ce bine invata copilul meu, m-am ocupat mult de el". Din fericire nu eram agresat fizic, in afara de cate o palma, doua bine tintite atunci cand incercam sa imi exprim frustrarile. S-a vazut ca adult ca eram dezechilibrat emotional, imi era teama sa imi exprim opiniile si nu eram asertiv. Familia nu m-a crescut sa devin independent, ci obedient, chiar daca intentiile lor erau bune.
Când se deschide subiectul violentei din copilărie am un mix de emoții ( anxietate ura rușine ). Dupa ani de zile in care am făcut toata terapia posibila si tot mi se pune nodul in gât când îmi amintesc ce corecții primeam de la ai mei. Motivele erau mai multe, dar cred ca cel mai des invocat motiv erau notele proaste dar si alcoolismul sever pe care îl avea taică-meu. Daca m-a ajutat in vreun fel ? Pot răspunde doar ca m-a ajutat ca un exemplu de așa Nu.
Din multe motive m-au bătut, dar o să aleg doar unul dintre ele. Notele de la școală în clasele primare. Veneam cu frică acasă dacă știam că am luat 8. Asta plus umilința la care m-au supus profesorii atunci când nu știam ceva egal anxietate de performanță, adult fiind. Examenele pentru mine sunt ceva terifiant.
A funcționat bătaia cât a durat și cât au putut s-o folosească. Din clasa a 5-a nu le-a mai păsat și de la premiul I am căzut la media 7 și ceva. Ei au crezut că și-au făcut datoria in primii ani, iar eu am rămas cu lupta continuă de a învăța fără să-mi placă, crezând mereu că e vina mea, că sunt proastă.
eu sa zic ca am scapat mai usor. palme si paruieli din cauza scolii. nu luam note mici, dar mama se enerva cand nu stiam sa fac temele si imi scapa cate una. desi am fost un copil linistit, nu le-am creat probleme si nici rebela nu am fost. am trait cu frica si nu le-am mai zis nimic, m-am ascuns de ei, minteam legat de situatia scolara, m-am indepartat de ei (dar tot eu primesc reprosuri ca nu le povestesc cine stie ce lucruri ca adult)
Deși consider că am fost un copil privilegiat, bunica mea obișnuia să mă amenințe cu bătaia când eram mică ca să mă motiveze să învăț bine și să iau note cât mai mari. În general eram un copil cuminte, deci bătăile nu erau frecvente sau exagerat de violente (haha, de parcă asta ar face lucrurile mai bune). În comparație cu alte povești pe care le-am auzit pot spune că for the most part am crescut chiar într-o familie ok, dar cu siguranță această experiență m-a afectat negativ într-o oare care măsură. Cred că cele mai vizibile sunt efectele asupra stimei de sine și a felului în care până în prezent mă raportez la sarcinile mele academice. Cumva mi s-a transmis ideea că valoarea mea ca persoană este condiționată de rezultatele mele la școală și că afecțiunea și iubirea celor apropiați este condiționată.
În prezent mă înțeleg bine cu bunica mea, dar nu am vorbit niciodată serios despre asta. Mereu mă gândesc că she didn't know any better și că nu ar trebui să am resentimente, că așa a înțeles ea să fie părinte, dar pe de altă parte poate ar fi putut să procedeze diferit și nu ar trebui totuși să o absolv de responsabilitate.
În comunitatea din satul meu natal pedepsele corporale încă sunt foarte normalizate până în prezent, iar asta sincer mă îngrijorează și mă sperie.
Doar o dată am fost bătut de mama când am fost copil. Aveam în jur de 7-8 ani. A fost o zi ploioasă și în fața blocului s-a format o baltă, iar eu am fugit prin acea baltă. Ce a enervat-o pe mama a fost că eram îmbrăcat în hainele bune și că le-am murdărit. Mama se mândrește cu faptul că nu ne-a bătut niciodată (pe mine și pe sora mea), iar eu tot timpul ii zic că pe mine m-a bătut o dată, dar ea zice că nu își aduce aminte.
Nu m-a bătut să mă lase lat sau ceva, doar câteva curele la fund. Iar bătaia asta nu m-a învățat nimic. Nu e nici o amintire de care să râd. E doar o amintire tristă.
Ma batea tata cand eram copil(4-8 ani as zice) pentru ca incercam sa atrag atentia si "faceam ca toate cele cand venea cineva in vizita". Efectul pe care as zice eu ca l-a avut asta asupra mea, e legat de exprimarea propriilor emotii de fata cu ei plus o oarecare teama de a porni conflicte prin ce fac/spun.
Motivele pentru care îmi luăm bataie nu aveau legătură cu mine ci cu părinții mei: lipsa lor de resurse, de control, incapacitatea de a se uita la ei. Nu am învățat nimic din asta, cel puțin nu direct. Nu m-au făcut un om mai bun, nu m-a ajutat cu nimic.
Nu am discutat niciodată cu părinții mei. Amândoi au murit când eu eram încă un copil datorită numeroaselor tare pe care le aveau. Ca adult cred că i-aș fi privit foarte critic. Cred că aș fi rupt comunicarea cu ei dacă relația noastră nu s-ar fi îmbunătățit considerabil, real, rapid și asumat.
Am copii, știu cine sunt, mă bucur că pot să mă uit la mine și să nu mă mint. Cred că sunt un părinte suficient de bun și o să accept, o să văd și o să aud dacă copiii mei îmi reproșează, vor să schimbăm ceva, o să îmi spună că am fost nedreaptă.
o singura data m-a batut mama. Eram clasa 12 si cu banii de meditatii m-am dus la bere. ma batea si plangea ea, eu nu. O intelegeam si o iertam. Iesise dintr-o casnicie distrusa de alcool.
nu exista prostie mai mare si mai acceptata pe lumea asta decat sa bati copii. Nu am sa inteleg de ce este acceptat si incurajat de societate.
recomand aici cartea O viata marunta de HANYA YANAGIHARA
Am luat bataie pentru ca eram copil, care facea lucruri tipic copilaresti. Nu m-a ajutat decat sa ma ascund si sa ma izolez de parinti mai bine. Am invatat foarte repede ca ei nu erau o sursa de intelegere/ajutor etc. Am vorbit cu mama (sursa de disciplina in familie) cand am devenit adult si ea mi-a povestit ca a citit intr-o carte ca sa iti bati copiii are efecte negative pe termen lung si cand am intrebat-o de ce a continuat sa o faca, a zis ca "nu era alta cale" . Cu alte cuvinte (care ei ii lipsesc) nu a avut inteligenta emotionala si/sau resursele de dobandire a uneia, incat sa isi creasca copii fara.
Eu luam bătaie des de la mama. Uneori pentru că făceam pe mine în pat noaptea chiar dacă aveam 13 ani (o făceam din cauza violenței de acasă), uneori pentru că nu le făceam de mâncare copiilor pe care ea trebuia să îi îngrijească drept bonă, uneori pentru că nu stăteam cu ei, uneori pentru că nu eram un copil atât de bun încât să am grijă de gospodărie și de sora mea mai mică, iar uneori pentru note. Ultima dată când m-a bătut a fost la 14 ani, deoarece îmi pierdusem telefonul. După ce am strâns bani pentru el și l-am plătit, iar m-a bătut. Șocul pe care l-am avut m-a făcut să dezvolt sindromul inimii frânte și așa am ajuns și la spital, puțintel :')
Cum mă simt acum cu privire la asta? Dezgustată. Toată lumea poate să observe că eu "țin" mai mult cu tata și că pe ea nu pot să o văd drept mamă. Încă mă văd mică și tristă, vârsta nu a schimbat sentimentul cu care am crescut. Nu înțeleg cum a putut să fie bona perfectă altor copii, dar pe mine m-a umilit în toate modurile posibile.
Ea nu știe de cât de tare m-a afectat asta, când am încercat să vorbesc cu ea mi-a zis că "îmi pare rău că te simți ca și cum am greșit ceva în creșterea ta". Psihiatrul meu a zis ca asta e narcisism pur și m-am liniștit, nu îi mai explic nimic. De vreo doi ani am rărit contactul cu ea și încerc să îmi văd de sănătatea mea emoțională.
Bineînțeles că am luat bătaie. Cu bățul, cu palma, tras de păr, dat afară pe preșul din fața ușii.... Motivul? Notele de la școală. Dacă veneam cu mai puțin de nota 9 acasă mi-o luam. Efecte? Premiant cu coroniță în ciclul primar și olimpic cu premii pe municipiu la diverse. Asta până prin clasa a VI - a. Apoi, deși bătăile și pedepsele au continuat, nu mi-a mai păsat prea mult. Am teminat gimnaziul onorabil (cu premiul 3 sau mențiuni), dar am căpătat o mare ură pe școală cu tot ce înseamnă. Sigur, am intrat (cu examen de admitere, că așa era pe atunci) la ce liceu au vrut ei, am intrat (tot cu admitere și chiar cu bursă) la ce facultate au vrut ei, dar timp de 8 ani, 4 în liceu și 4 în facultate, nu am făcut altceva decât să driblez învățatul, să mă strecor printre corigențe și restanțe, fără să învăț nimic, fără să îmi pese, fără să mă pasioneze vreo materie sau vreun profesor, vagabondând, chiulind, făcând o grămadă de tâmpenii, parcă în ciuda lor, în mintea mea existând convingerea că mă răzbun pentru bătăile din copilărie. Mi-am promis că n-o să fac la fel cu copiii mei, că o să îi las să își urmeze pasiunile și visurile fără să-mi pese de niște rezultate irelevante de la școală. Și mă țin de cuvânt cu succes. Copiii mei nu vin acasă terorizați dacă iau vreo notă mică, nu sunt în pragul sinuciderii când eu sau soția mergem la școală să discutăm cu vreun profesor, au materii care le plac și materii care nu le plac, au pasiuni extrașcolare pe care noi le încurajăm, și nu cade cerul dacă nu știu vreo formulă sau vreun citat din mizeriile din programa școlară.
Observ în comentarii destui care luau bătaie din cauza notelor de la școală. Bolnavă societate putem fi!
Experiența cu violenta fizica a fost aproape inexistentă in viața mea, din partea părinților. O singura data mi-am furat-o de la mama, fara a fi vina mea. In rest, a existat cea psiho-emotionala in care eram comparata cu colegul care lua o nota mai mare, primeam ”the silent treatment” atunci cand imi exprimam nevoile sau cand nu eram de acord cu un anumit punct de vedere etc. Timpul a trecut, am facut pace cu ea si cu mine in momentul in care am inteles ca asa a fost educata, de a nu cunoaste conceptul de auto-reglare a emotiilor. Accesul la social media a ajut-o sa urmareasca psihoterapeuti faini care prezinta episoade din viata sociala (de tip cauza-efect), asa cum nu am putut eu sa ii explic clar si concis ce m-a facut sa simt in acele momente. Si, uite asa am putut reusi sa discutam deschis despre toate lucrurile din trecut, care au pus piatra de temelia la adultul anxios de astazi.
Va doresc tuturor mai multă claritate si liniște in suflet!
Bătut puțin spus. Nu știu dacă Șoșoacă își rupe copiii cu bătaia că hobby, dar când mă uit la ea, îmi aduc aminte de maică-mea :))) Nasol, ce sa povestesc? Ca toti vecinii isi bateau copiii? Ca atunci cand ne batea maica-mea, stiau doua-trei strazi? Ca dadea cu ce apuca din cele mai inventate motive (ex - pierdea ceva - ne batea - apoi il gasea). Urlete, batai, injurii. Lipsa cronica de incredere si stima de sine, anxietate, consum ridicat de alcool, furie reprimata, acum apatie si stiu ca trebuie sa fac ceva urgent sa ma pun pe o cale ok, dar nu stiu de unde sa incep avand in vedere ca imi e rusine sa vorbesc despre asta si cu un profesionist. Ce sa zic? Valori traditionale, rrrrrrrrrrromanesti, alea-alea. Stiti voi.
Nu m-a ajutat cu absolut nimic, taica miu era cel care imi mai dadea cate o palma. Grea, peste cap. Uram sa fac teme cu el, cand si-a gasit job departe de casa si era doar in weekenduri acasa, si nu saptamanal, am fost fericita. Odata m-a certat cand venise de la lucru pentru un afis ce il pusesem in casa care putea atragea hotii, zicea el. A tipat la mine si m-am dat in spate de teama lui pana m-am lovit in tocul usii, avand picior umflat. Plangand intre timp. Cred ca o singura data a folosit cureaua. Pe maica mea nu o voi uita niciodata cum ea statea in bucatarie ca o doamna si fuma, in timp ce eu plangeam. Nu am avut violenta foarte drastica, mai ales comparativ cu altii si ma gandesc ca nu a fost atat de rau si nici nu simt nimic cand povestesc. Bunica mea mi-a tras odata palma peste spate, grea, a durut. Mi s-a zis ca ii pare rau. Dar, nimeni nu si-a cerut scuze de la mine. La 18 ani am plecat, mentinem legatura, dar cu distanta emotionala si mai amplificata in ultimii ani. Si nici nu am vorbit niciodata cu ei despre asta, am fost facuta egoista si ca exagerez pentru mai putin de atat.
Rar, dar mi-am luat de cateva ori bataie de la mama. Din motive stupide, ca nu voiam sa dorm la pranz, sa ma imbrac intr-un fel, ca ma certam cu frate-meu. Nu m-a ajutat cu nimic normal, iar violenta nu o sa ajute pe nimeni cu nimic vreodata.
Nu luam bataie, dar eram certat si manipulat emotional cand luam note mici, adica sub 9. Aveam anxietate de performanta la scoala, si iesitul la tabla era stresant din cauza presiunii de acasa. Discutand despre asta ca adult, mama mi-a zis ca isi dorea sa le demonstrez celorlalti copii ca "eu sunt cel mai destept". Mi se pare halucinant cum unii parinti isi proiecteaza atat de intens insecuritatile asupra copilului. Eram un proxi prin care ea putea sa semnaleze celorlalti ceva despre ea, "Sa vedeti ce bine invata copilul meu, m-am ocupat mult de el". Din fericire nu eram agresat fizic, in afara de cate o palma, doua bine tintite atunci cand incercam sa imi exprim frustrarile. S-a vazut ca adult ca eram dezechilibrat emotional, imi era teama sa imi exprim opiniile si nu eram asertiv. Familia nu m-a crescut sa devin independent, ci obedient, chiar daca intentiile lor erau bune.
Când se deschide subiectul violentei din copilărie am un mix de emoții ( anxietate ura rușine ). Dupa ani de zile in care am făcut toata terapia posibila si tot mi se pune nodul in gât când îmi amintesc ce corecții primeam de la ai mei. Motivele erau mai multe, dar cred ca cel mai des invocat motiv erau notele proaste dar si alcoolismul sever pe care îl avea taică-meu. Daca m-a ajutat in vreun fel ? Pot răspunde doar ca m-a ajutat ca un exemplu de așa Nu.
Din multe motive m-au bătut, dar o să aleg doar unul dintre ele. Notele de la școală în clasele primare. Veneam cu frică acasă dacă știam că am luat 8. Asta plus umilința la care m-au supus profesorii atunci când nu știam ceva egal anxietate de performanță, adult fiind. Examenele pentru mine sunt ceva terifiant.
A funcționat bătaia cât a durat și cât au putut s-o folosească. Din clasa a 5-a nu le-a mai păsat și de la premiul I am căzut la media 7 și ceva. Ei au crezut că și-au făcut datoria in primii ani, iar eu am rămas cu lupta continuă de a învăța fără să-mi placă, crezând mereu că e vina mea, că sunt proastă.
eu sa zic ca am scapat mai usor. palme si paruieli din cauza scolii. nu luam note mici, dar mama se enerva cand nu stiam sa fac temele si imi scapa cate una. desi am fost un copil linistit, nu le-am creat probleme si nici rebela nu am fost. am trait cu frica si nu le-am mai zis nimic, m-am ascuns de ei, minteam legat de situatia scolara, m-am indepartat de ei (dar tot eu primesc reprosuri ca nu le povestesc cine stie ce lucruri ca adult)
Deși consider că am fost un copil privilegiat, bunica mea obișnuia să mă amenințe cu bătaia când eram mică ca să mă motiveze să învăț bine și să iau note cât mai mari. În general eram un copil cuminte, deci bătăile nu erau frecvente sau exagerat de violente (haha, de parcă asta ar face lucrurile mai bune). În comparație cu alte povești pe care le-am auzit pot spune că for the most part am crescut chiar într-o familie ok, dar cu siguranță această experiență m-a afectat negativ într-o oare care măsură. Cred că cele mai vizibile sunt efectele asupra stimei de sine și a felului în care până în prezent mă raportez la sarcinile mele academice. Cumva mi s-a transmis ideea că valoarea mea ca persoană este condiționată de rezultatele mele la școală și că afecțiunea și iubirea celor apropiați este condiționată.
În prezent mă înțeleg bine cu bunica mea, dar nu am vorbit niciodată serios despre asta. Mereu mă gândesc că she didn't know any better și că nu ar trebui să am resentimente, că așa a înțeles ea să fie părinte, dar pe de altă parte poate ar fi putut să procedeze diferit și nu ar trebui totuși să o absolv de responsabilitate.
În comunitatea din satul meu natal pedepsele corporale încă sunt foarte normalizate până în prezent, iar asta sincer mă îngrijorează și mă sperie.
Doar o dată am fost bătut de mama când am fost copil. Aveam în jur de 7-8 ani. A fost o zi ploioasă și în fața blocului s-a format o baltă, iar eu am fugit prin acea baltă. Ce a enervat-o pe mama a fost că eram îmbrăcat în hainele bune și că le-am murdărit. Mama se mândrește cu faptul că nu ne-a bătut niciodată (pe mine și pe sora mea), iar eu tot timpul ii zic că pe mine m-a bătut o dată, dar ea zice că nu își aduce aminte.
Nu m-a bătut să mă lase lat sau ceva, doar câteva curele la fund. Iar bătaia asta nu m-a învățat nimic. Nu e nici o amintire de care să râd. E doar o amintire tristă.
Ma batea tata cand eram copil(4-8 ani as zice) pentru ca incercam sa atrag atentia si "faceam ca toate cele cand venea cineva in vizita". Efectul pe care as zice eu ca l-a avut asta asupra mea, e legat de exprimarea propriilor emotii de fata cu ei plus o oarecare teama de a porni conflicte prin ce fac/spun.
Motivele pentru care îmi luăm bataie nu aveau legătură cu mine ci cu părinții mei: lipsa lor de resurse, de control, incapacitatea de a se uita la ei. Nu am învățat nimic din asta, cel puțin nu direct. Nu m-au făcut un om mai bun, nu m-a ajutat cu nimic.
Nu am discutat niciodată cu părinții mei. Amândoi au murit când eu eram încă un copil datorită numeroaselor tare pe care le aveau. Ca adult cred că i-aș fi privit foarte critic. Cred că aș fi rupt comunicarea cu ei dacă relația noastră nu s-ar fi îmbunătățit considerabil, real, rapid și asumat.
Am copii, știu cine sunt, mă bucur că pot să mă uit la mine și să nu mă mint. Cred că sunt un părinte suficient de bun și o să accept, o să văd și o să aud dacă copiii mei îmi reproșează, vor să schimbăm ceva, o să îmi spună că am fost nedreaptă.
o singura data m-a batut mama. Eram clasa 12 si cu banii de meditatii m-am dus la bere. ma batea si plangea ea, eu nu. O intelegeam si o iertam. Iesise dintr-o casnicie distrusa de alcool.
nu exista prostie mai mare si mai acceptata pe lumea asta decat sa bati copii. Nu am sa inteleg de ce este acceptat si incurajat de societate.
recomand aici cartea O viata marunta de HANYA YANAGIHARA
Am luat bataie pentru ca eram copil, care facea lucruri tipic copilaresti. Nu m-a ajutat decat sa ma ascund si sa ma izolez de parinti mai bine. Am invatat foarte repede ca ei nu erau o sursa de intelegere/ajutor etc. Am vorbit cu mama (sursa de disciplina in familie) cand am devenit adult si ea mi-a povestit ca a citit intr-o carte ca sa iti bati copiii are efecte negative pe termen lung si cand am intrebat-o de ce a continuat sa o faca, a zis ca "nu era alta cale" . Cu alte cuvinte (care ei ii lipsesc) nu a avut inteligenta emotionala si/sau resursele de dobandire a uneia, incat sa isi creasca copii fara.
Eu luam bătaie des de la mama. Uneori pentru că făceam pe mine în pat noaptea chiar dacă aveam 13 ani (o făceam din cauza violenței de acasă), uneori pentru că nu le făceam de mâncare copiilor pe care ea trebuia să îi îngrijească drept bonă, uneori pentru că nu stăteam cu ei, uneori pentru că nu eram un copil atât de bun încât să am grijă de gospodărie și de sora mea mai mică, iar uneori pentru note. Ultima dată când m-a bătut a fost la 14 ani, deoarece îmi pierdusem telefonul. După ce am strâns bani pentru el și l-am plătit, iar m-a bătut. Șocul pe care l-am avut m-a făcut să dezvolt sindromul inimii frânte și așa am ajuns și la spital, puțintel :')
Cum mă simt acum cu privire la asta? Dezgustată. Toată lumea poate să observe că eu "țin" mai mult cu tata și că pe ea nu pot să o văd drept mamă. Încă mă văd mică și tristă, vârsta nu a schimbat sentimentul cu care am crescut. Nu înțeleg cum a putut să fie bona perfectă altor copii, dar pe mine m-a umilit în toate modurile posibile.
Ea nu știe de cât de tare m-a afectat asta, când am încercat să vorbesc cu ea mi-a zis că "îmi pare rău că te simți ca și cum am greșit ceva în creșterea ta". Psihiatrul meu a zis ca asta e narcisism pur și m-am liniștit, nu îi mai explic nimic. De vreo doi ani am rărit contactul cu ea și încerc să îmi văd de sănătatea mea emoțională.
Bineînțeles că am luat bătaie. Cu bățul, cu palma, tras de păr, dat afară pe preșul din fața ușii.... Motivul? Notele de la școală. Dacă veneam cu mai puțin de nota 9 acasă mi-o luam. Efecte? Premiant cu coroniță în ciclul primar și olimpic cu premii pe municipiu la diverse. Asta până prin clasa a VI - a. Apoi, deși bătăile și pedepsele au continuat, nu mi-a mai păsat prea mult. Am teminat gimnaziul onorabil (cu premiul 3 sau mențiuni), dar am căpătat o mare ură pe școală cu tot ce înseamnă. Sigur, am intrat (cu examen de admitere, că așa era pe atunci) la ce liceu au vrut ei, am intrat (tot cu admitere și chiar cu bursă) la ce facultate au vrut ei, dar timp de 8 ani, 4 în liceu și 4 în facultate, nu am făcut altceva decât să driblez învățatul, să mă strecor printre corigențe și restanțe, fără să învăț nimic, fără să îmi pese, fără să mă pasioneze vreo materie sau vreun profesor, vagabondând, chiulind, făcând o grămadă de tâmpenii, parcă în ciuda lor, în mintea mea existând convingerea că mă răzbun pentru bătăile din copilărie. Mi-am promis că n-o să fac la fel cu copiii mei, că o să îi las să își urmeze pasiunile și visurile fără să-mi pese de niște rezultate irelevante de la școală. Și mă țin de cuvânt cu succes. Copiii mei nu vin acasă terorizați dacă iau vreo notă mică, nu sunt în pragul sinuciderii când eu sau soția mergem la școală să discutăm cu vreun profesor, au materii care le plac și materii care nu le plac, au pasiuni extrașcolare pe care noi le încurajăm, și nu cade cerul dacă nu știu vreo formulă sau vreun citat din mizeriile din programa școlară.
Observ în comentarii destui care luau bătaie din cauza notelor de la școală. Bolnavă societate putem fi!
Salutare, tuturor!
Experiența cu violenta fizica a fost aproape inexistentă in viața mea, din partea părinților. O singura data mi-am furat-o de la mama, fara a fi vina mea. In rest, a existat cea psiho-emotionala in care eram comparata cu colegul care lua o nota mai mare, primeam ”the silent treatment” atunci cand imi exprimam nevoile sau cand nu eram de acord cu un anumit punct de vedere etc. Timpul a trecut, am facut pace cu ea si cu mine in momentul in care am inteles ca asa a fost educata, de a nu cunoaste conceptul de auto-reglare a emotiilor. Accesul la social media a ajut-o sa urmareasca psihoterapeuti faini care prezinta episoade din viata sociala (de tip cauza-efect), asa cum nu am putut eu sa ii explic clar si concis ce m-a facut sa simt in acele momente. Si, uite asa am putut reusi sa discutam deschis despre toate lucrurile din trecut, care au pus piatra de temelia la adultul anxios de astazi.
Va doresc tuturor mai multă claritate si liniște in suflet!
Bătut puțin spus. Nu știu dacă Șoșoacă își rupe copiii cu bătaia că hobby, dar când mă uit la ea, îmi aduc aminte de maică-mea :))) Nasol, ce sa povestesc? Ca toti vecinii isi bateau copiii? Ca atunci cand ne batea maica-mea, stiau doua-trei strazi? Ca dadea cu ce apuca din cele mai inventate motive (ex - pierdea ceva - ne batea - apoi il gasea). Urlete, batai, injurii. Lipsa cronica de incredere si stima de sine, anxietate, consum ridicat de alcool, furie reprimata, acum apatie si stiu ca trebuie sa fac ceva urgent sa ma pun pe o cale ok, dar nu stiu de unde sa incep avand in vedere ca imi e rusine sa vorbesc despre asta si cu un profesionist. Ce sa zic? Valori traditionale, rrrrrrrrrrromanesti, alea-alea. Stiti voi.
Nu m-a ajutat cu absolut nimic, taica miu era cel care imi mai dadea cate o palma. Grea, peste cap. Uram sa fac teme cu el, cand si-a gasit job departe de casa si era doar in weekenduri acasa, si nu saptamanal, am fost fericita. Odata m-a certat cand venise de la lucru pentru un afis ce il pusesem in casa care putea atragea hotii, zicea el. A tipat la mine si m-am dat in spate de teama lui pana m-am lovit in tocul usii, avand picior umflat. Plangand intre timp. Cred ca o singura data a folosit cureaua. Pe maica mea nu o voi uita niciodata cum ea statea in bucatarie ca o doamna si fuma, in timp ce eu plangeam. Nu am avut violenta foarte drastica, mai ales comparativ cu altii si ma gandesc ca nu a fost atat de rau si nici nu simt nimic cand povestesc. Bunica mea mi-a tras odata palma peste spate, grea, a durut. Mi s-a zis ca ii pare rau. Dar, nimeni nu si-a cerut scuze de la mine. La 18 ani am plecat, mentinem legatura, dar cu distanta emotionala si mai amplificata in ultimii ani. Si nici nu am vorbit niciodata cu ei despre asta, am fost facuta egoista si ca exagerez pentru mai putin de atat.
Rar, dar mi-am luat de cateva ori bataie de la mama. Din motive stupide, ca nu voiam sa dorm la pranz, sa ma imbrac intr-un fel, ca ma certam cu frate-meu. Nu m-a ajutat cu nimic normal, iar violenta nu o sa ajute pe nimeni cu nimic vreodata.