Părinții mei nu au fost un exemplu de cuplu pentru mine pentru că au divorțat cand aveam eu vreo doi ani,dar în același timp sunt un exemplu de oameni, fiecare luat in parte a făcut lucruri, a învins greutăți, și-au dus si isi duc amandoi viața așa cum au ales si au muncit. Nu le-a venit nimic din cer și nu s-au plâns, continuă să fie ok ca oameni. Nu, nu toți părinții reușesc in cuplu, important e să reușească ca oameni si să facă ceea ce și-au dorit.
Parintii mei au divortat cand aveam 18 ani, invinsi de prea multe probleme, inclusiv (sau mai ales) financiare, insa simteam de cand eram copil ca ceva nu e ok in relatia lor. De la 4-5 ani aveam cosmaruri ca se despart. Ei pareau sa fie tandri unul cu altul, poate chiar erau sinceri in incercarile lor, mie mi se parea fake chiar si la varsta aia. 😅
Am trait si separat, si impreuna, dupa aceea, pentru ca, tot din cauza problemelor financiare, nu isi permiteau sa traiasca separati unul de altul.
Modelul pe care l-am vazut crescand m-a facut sa simt ca barbatii au pretentii imposibile si ca oricat as incerca, nu o sa fiu niciodata suficient de buna pentru partenerul meu. Am vrut o cariera pentru ca relatiile de cuplu si familia mi se pareau atat de fragile incat nu mi se parea ca merita sa investesc timp si efort in asa ceva. Am si acum anxietati legate de munca pentru ca sunt oricand constienta ca trebuie sa fiu capabila sa intretin un eventual copil daca raman singura cu el (divort, moartea sau invaliditatea partenerului). Inca de la primul job, aproape toti banii mei se duceau in casa. Le stiam toate problemele, toate complexele, toate anxietatile. Simteam uneori ca trebuie sa joc eu rolul de parinte. Poate de-asta nici nu simt ca imi doresc copii, am fost deja parinte destul pentru altii.
That said, sunt constienta ca mi-ar prinde bine niste terapie, am noroc cu un partener chibzuit si echilibrat, am invatat amandoi sa ne comunicam asteptarile si nemultumirile, si privind in perspectiva imi dau seama ca am ajuns mult, mult mai bine decat puteau parintii mei sa spere vreodata. Nu ii invinuiesc pentru majoritatea problemelor pe care le-au avut, cred ca si vremurile si lipsa de educatie (financiara, emotionala) i-au adus in situatia in care au ajuns, ca o spirala din care, probabil, si-au dat seama mult prea tarziu ca nu au cum sa iasa.
Sunt, insa, recunoscatoare pentru ca am putut sa merg la scoala si la facultate, au facut sacrificii pentru mine atat cat au putut, si cred ca am invatat si cateva atitudini sanatoase de la ei.
Cu totii avem defecte si fixatii ce ne definesc sau facem greseli poate fara sa vrem. Important este sa realizam ca avem acele defecte, sa le acceptam, sa ne acceptam, sa ne asumam greselile si sa ne corectam. Nu este nicio rusine in a recunoaste ca gresim, eventual ca gandim intr-un mod gresit. A gresi este omeneste si trebuie sa invatam din ele.
Parintii mei nu au fost un exemplu pentru mine. Nu am simtit ca am avut un tata. Fizic era absent. Venea acasa beat (daca venea) la 4 dimineata, moment in care incepeau scandaluri si palme. Mama pleca la 7 la munca, eu plecam la 8 la scoala, iar el se trezea la 12 si isi incepea ziua. Avea o firma de construnctii si isi permitea fiindca avea oameni care lucrau pentru el. Mama statea cu orele in picioare ca si asistenta medicala la spital, apoi statea cu orele in picioare acasa ca sa se ocupe de mancare si curatenie si ,cu toate astea, din pacate nu era suficient. Toata frustrarea ei se varsa pe mine prin certuri si batai zilnice. Tatal meu nici nu trecea pe-acasa, dar cand il mai vedeam nu stia sa vorbeasca decat cu pumnii si picioarele, spunandu-mi mereu si ca ma arunca in intersectie.
Timpul a trecut, din pricina comportamentului el si-a pierdut firma, a pierdut diferite bunuri in instanta, apartamentul in care locuiam a fost executat silit si a ajuns la a treia licitatie unde ne-a salvat cineva.
Mama a dat divort, tatal meu o ameninta cu cutitul mereu iar in cele din urma ea s-a refugiat la o prietena si eu m-am intors la facultate. Nu e locul potrivit sa spun ce a mai facut tatal meu din frustrare dar, printre altele, implica lipitul de afise cu numarul ei de telefon pe strada sau cruci desenate pe usa de unde locuia. Politia nu a facut nimic, doar a impus o restrictie care nu era respectata, fapt ce nu putea fi dovedit. Daca se intampla ceva ? Banuiesc ca veneau, constatau si plecau. Nimic mai mult.
Divortul s-a incheiat, el a plecat, anii au trecut, lucrurile s-au linistit si nu am mai vorbit cu tatal meu de 10 ani. Ma macina, imi pare rau, inca ma gandesc la asta, dar nu pot sa-l mai privesc in ochi si sa-i spun "tata".
Privind partea buna a lucrurilor, am invatat multe din tot circul asta chiar daca ei nu au fost un exemplu. Nu a fost calea usoara de a le invata, dar am reusit sa extrag lucruri folositoare si privesc asta ca pe o realizare.
Nu. Divort urat cu mult scandal, divort in comunism ( in comunism daca o familie avea copii trebuia skendal ca sa obtii divortul mai ales daca partenerii nu se puneau de accord) inceput cand eu aveam 7 ani, fratele meu 12 si terminat cand eu aveam 14. Tot ce imi amintesc e ca mi-a fost foarte rusine. La randul meu si eu am divortat cand copiii mei aveau 2 si 5 ani aproximativ. Am crezut ca o sa fie mai ok pt. copii daca sunt mai mici dar se pare ca nu. Dar macar divortul meu a fost rapid si fara scandal. Am fost de acord cu tot. Am plecat cu copiii si cateva bagaje. Am terminat totul in doua infatisari. Intre cele doua infatisari a murit si tatal meu.
N-au fost și nici nu sunt un exemplu bun de cuplu. Acum, dacă doi oameni au o relație disfuncțională, asta nu înseamnă că nu se iubesc. Ai mei au stat 5 ani împreună până să-l nască mama pe frate-meu (deși nu știu dacă actul de căsătorie pe care-l aveau pân' atunci influențase în vreun fel decizia lor de a sta împreună). Mai iau în calcul și faptul că tata a făcut un pariu cu prietenii lui - că pe "fata aia", pe mama, o s-o agațe într-o săptămână. Și a făcut-o. Mama a aflat câțiva ani mai târziu și s-a supărat.
Nu sunt un exemplu că au multe minusuri (certuri din nimic, pe care le pornea tata când obișnuia să bea mai mult, atitudini usturătoare unul față de celălalt, despărțiri, amenințări cu, nici nu mai zic că sunt multe și sunt amintiri destul de acre). Dar au și plusuri, că-n dubioșenia lor de cuplu s-au iubit. Nu cred c-o mai fac acum. Sunt prea confortabili în ce-au construit încât să plece unul de lângă celălalt, iar asta, eu personal, n-o consider iubire sau o relație de cuplu sănătoasă.
Singura problemă pe care am avut-o eu, și cred că orice copil de altfel, când vine vorba de "relația de cuplu neobișnuită a părinților tăi", nu cred că sunt ei ca oameni, (că ajungi să-i înțelegi la o vârstă), ci modul în care-și pun ei amprenta pe viitoarele noastre obiceiuri.
Ce o să zic e fix ca povestioara cu broasca - dacă o lași într-o oală cu apă rece pe care o încălzești gradual, se obișnuiește "with the heat", în schimb, dacă o pui direct în apă deja fiartă, atunci ea sare instant. Eu am fost broasca asta într-o relație asemănător de nesănătoasă (relativ, era un du-te/vino constant, și altele), iar pentru mine nu era apă fiartă, ca să sar din ea imediat. Nu, era ce văzusem acasă, apa rece care se încălzea gradual. Mi-a luat doi ani de la despărțire să-mi dau seama că am stat acolo inconștient, la fel ca ai mei.
Îmi cer scuze dacă n-am bătut un singur câmp, ai ales un subiect delicat, psihanalitic, pentru mine cel puțin. Pe astea mută-le vinerea :))
Au divorțat când aveam 8 ani, dar asta e cea mai mică problemă. Faptul că nu s-au înțeles după divorț măcar de ochii mei, a fost nasol. Pentru un copil e dureros să vadă că părinții lui nu mai țin legătura sau mai grav, zic nasoale despre celălalt.
Pe tatăl meu dependența de jocuri l-a adus la un al 2-lea divorț și îmi pare rău că n-a reușit să scape de dependența asta care în final, chiar destramă familii.
Dacă m-a afectat relația lor de cuplu în propriile relații? Cumva da. Parcă știu ce NU trebuie să fac într-o relație, dar pe de altă parte, neavând un exemplu de o familie sănătoasă, n-am știut de multe ori ce am de făcut, cum trebuie să procedez în anumite situații.
Dar asta e.. învățăm și încercăm să facem noi mai bine. Niciun cuplu nu e perfect, important e să ne dăm seama unde greșim și să reparăm cum putem.
Parintii mei au fost si inca sunt un exemplu fain! In primul rand mereu am vazut iubire intre ei. Tot timpul fac lucruri impreuna, as putea spune ca orice. Doar serviciul e separat😄 Imi place cand ii vedeam si inca ii vad la cafea dimi sau merg impreuna in parc si stau la o cafea si o tigara. Chestia asta imi e asa impregnata in minte, incat mi se pare ciudat daca o vad pe mama band singura cafeau. Iar “cireasa de pe tort” e ca ei nu stau niciodara separati! Chiar as putea spune ca mama e cam dependenta de tata si ii este foarte greu sa fie fara el( a stat o saptamana cand tata a avut o operatie) Imi iubesc parintii mult si mi e dor de ei ( nu i am vazut de un an) Sa fie sanatosi e tot ce imi doresc!
Părinţii mei nu au o relaţie de cuplu, ci una tovărăşească, de vecini de apartament şi colegi de pat, izvorâtă din "boala comunistă" de a nu divorţa, că te arată lumea cu degetul, şi e nasol să fii necăsătorit, mai ales că pe vremea aia plăteai şi taxă de celibat. Cred că ar fi fost mult mai fericiţi separaţi.
Nu. Pentru ca consum de alcool din partea tatalui, batai, tipete, culcat flamand. De aceea, nu voi mai perpetua acesti stil nociv de relatie. Pe principiul: "Ia-ma, Doamne, stinge-mi neamul!"
Da, chiar dacă cele mai multe sunt legate de "AȘA NU !" baza de încredere și de decis/făcut totul împreună, acolo e. Cred că e fain să ai parte și de exemplul negativ totuși, să faci lucrurile în felul tău când ți-o veni rândul, să faci alte greșeli :).
Părinții mei nu mai sunt împreună acum, însă toată copilăria mea au fost, ei înșiși fiind aproape copii când m-am nascut, avand 19, respectiv 20 de ani. Au fost un model de cuplu pentru mine, în sensul în care formau o echipa buna în casa, își împărțeau treburile, banii, timpul petrecut cu mine. Toate relațiile din jurul meu crescând erau pline de scandal, violenta, amantlacuri etc. Ei erau cei mai liniștiți din familia noastră, deși nu fără de păcat.
Între timp s-au îndepărtat, au plecat prin străinătate, fiecare intr-o alta tara.
Sincer, cred ca e si din cauza ca nu stiu sa poarte conversatii deschise, oneste despre ce se intampla în sufletul lor. Mereu erau doar presupuneri, un joc de "oare la ce s-a gândit autorul?".
eu când le vorbesc clar și răspicat despre sentimente ori 1. Fura din context o fraza și se agata de ea, 2. Închid telefonul, 3. Interpretează complet aiurea sau 4. Plâng și tac. Mi-e greu sa ii vad asa, sincer, nu îmi imaginez viata fără să te deschizi cu totul în fata cuiva și sa te simți acceptat. Cred ca am divagat de la subiect, dar da, cred ca inevitabil părinții noștri sunt exemplu de cuplu pentru fiecare, rămâne de lămurit pentru noi dacă este un exemplu de urmat sau nu.
La intrebarea asta e cu da si nu, dar tind mai mult spre nu. Au existat foarte multe certuri si neintelegeri. Consider ca mai mult mama a fost de vina, desi nici tatal meu nu a fost intotdeauna stralucit si a gresit prin vorbe si atitutdini cand erau mai tineri. In prezent insa, sunt tot impreuna, desi mama a facut arest cardiac in mai 2022 si a ramas cu sechele mintale si nu mai are memorie, iar tatal meu este consacrat pe deplin in a se ingriji de ea, cu multa rabdare si bunatate, considerand ca ar fi inuman sa o lasam la un azil unde pacientii sunt indopati cu medicamente peste masura pana ajung leguma. Sincer daca e sa o iau in actual, ei sunt un model pentru mine si au fost prin valorile lor. Ce barbat ar mai avea atata grija de femeia lui in ziua de azi? Spune si tu.
Părinții mei au fost și sunt un exemplu, uneori pozitiv, alteori negativ. Din adolescență le analizez relația și de când sunt și eu într-una stabilă și de lungă durată mă inspir din ce observ la ai mei ca să fiu o parteneră mai bună decât au fost ei.
Părinții mei nu au fost un exemplu de cuplu pentru mine pentru că au divorțat cand aveam eu vreo doi ani,dar în același timp sunt un exemplu de oameni, fiecare luat in parte a făcut lucruri, a învins greutăți, și-au dus si isi duc amandoi viața așa cum au ales si au muncit. Nu le-a venit nimic din cer și nu s-au plâns, continuă să fie ok ca oameni. Nu, nu toți părinții reușesc in cuplu, important e să reușească ca oameni si să facă ceea ce și-au dorit.
Parintii mei au divortat cand aveam 18 ani, invinsi de prea multe probleme, inclusiv (sau mai ales) financiare, insa simteam de cand eram copil ca ceva nu e ok in relatia lor. De la 4-5 ani aveam cosmaruri ca se despart. Ei pareau sa fie tandri unul cu altul, poate chiar erau sinceri in incercarile lor, mie mi se parea fake chiar si la varsta aia. 😅
Am trait si separat, si impreuna, dupa aceea, pentru ca, tot din cauza problemelor financiare, nu isi permiteau sa traiasca separati unul de altul.
Modelul pe care l-am vazut crescand m-a facut sa simt ca barbatii au pretentii imposibile si ca oricat as incerca, nu o sa fiu niciodata suficient de buna pentru partenerul meu. Am vrut o cariera pentru ca relatiile de cuplu si familia mi se pareau atat de fragile incat nu mi se parea ca merita sa investesc timp si efort in asa ceva. Am si acum anxietati legate de munca pentru ca sunt oricand constienta ca trebuie sa fiu capabila sa intretin un eventual copil daca raman singura cu el (divort, moartea sau invaliditatea partenerului). Inca de la primul job, aproape toti banii mei se duceau in casa. Le stiam toate problemele, toate complexele, toate anxietatile. Simteam uneori ca trebuie sa joc eu rolul de parinte. Poate de-asta nici nu simt ca imi doresc copii, am fost deja parinte destul pentru altii.
That said, sunt constienta ca mi-ar prinde bine niste terapie, am noroc cu un partener chibzuit si echilibrat, am invatat amandoi sa ne comunicam asteptarile si nemultumirile, si privind in perspectiva imi dau seama ca am ajuns mult, mult mai bine decat puteau parintii mei sa spere vreodata. Nu ii invinuiesc pentru majoritatea problemelor pe care le-au avut, cred ca si vremurile si lipsa de educatie (financiara, emotionala) i-au adus in situatia in care au ajuns, ca o spirala din care, probabil, si-au dat seama mult prea tarziu ca nu au cum sa iasa.
Sunt, insa, recunoscatoare pentru ca am putut sa merg la scoala si la facultate, au facut sacrificii pentru mine atat cat au putut, si cred ca am invatat si cateva atitudini sanatoase de la ei.
Cu totii avem defecte si fixatii ce ne definesc sau facem greseli poate fara sa vrem. Important este sa realizam ca avem acele defecte, sa le acceptam, sa ne acceptam, sa ne asumam greselile si sa ne corectam. Nu este nicio rusine in a recunoaste ca gresim, eventual ca gandim intr-un mod gresit. A gresi este omeneste si trebuie sa invatam din ele.
Parintii mei nu au fost un exemplu pentru mine. Nu am simtit ca am avut un tata. Fizic era absent. Venea acasa beat (daca venea) la 4 dimineata, moment in care incepeau scandaluri si palme. Mama pleca la 7 la munca, eu plecam la 8 la scoala, iar el se trezea la 12 si isi incepea ziua. Avea o firma de construnctii si isi permitea fiindca avea oameni care lucrau pentru el. Mama statea cu orele in picioare ca si asistenta medicala la spital, apoi statea cu orele in picioare acasa ca sa se ocupe de mancare si curatenie si ,cu toate astea, din pacate nu era suficient. Toata frustrarea ei se varsa pe mine prin certuri si batai zilnice. Tatal meu nici nu trecea pe-acasa, dar cand il mai vedeam nu stia sa vorbeasca decat cu pumnii si picioarele, spunandu-mi mereu si ca ma arunca in intersectie.
Timpul a trecut, din pricina comportamentului el si-a pierdut firma, a pierdut diferite bunuri in instanta, apartamentul in care locuiam a fost executat silit si a ajuns la a treia licitatie unde ne-a salvat cineva.
Mama a dat divort, tatal meu o ameninta cu cutitul mereu iar in cele din urma ea s-a refugiat la o prietena si eu m-am intors la facultate. Nu e locul potrivit sa spun ce a mai facut tatal meu din frustrare dar, printre altele, implica lipitul de afise cu numarul ei de telefon pe strada sau cruci desenate pe usa de unde locuia. Politia nu a facut nimic, doar a impus o restrictie care nu era respectata, fapt ce nu putea fi dovedit. Daca se intampla ceva ? Banuiesc ca veneau, constatau si plecau. Nimic mai mult.
Divortul s-a incheiat, el a plecat, anii au trecut, lucrurile s-au linistit si nu am mai vorbit cu tatal meu de 10 ani. Ma macina, imi pare rau, inca ma gandesc la asta, dar nu pot sa-l mai privesc in ochi si sa-i spun "tata".
Privind partea buna a lucrurilor, am invatat multe din tot circul asta chiar daca ei nu au fost un exemplu. Nu a fost calea usoara de a le invata, dar am reusit sa extrag lucruri folositoare si privesc asta ca pe o realizare.
Nu. Divort urat cu mult scandal, divort in comunism ( in comunism daca o familie avea copii trebuia skendal ca sa obtii divortul mai ales daca partenerii nu se puneau de accord) inceput cand eu aveam 7 ani, fratele meu 12 si terminat cand eu aveam 14. Tot ce imi amintesc e ca mi-a fost foarte rusine. La randul meu si eu am divortat cand copiii mei aveau 2 si 5 ani aproximativ. Am crezut ca o sa fie mai ok pt. copii daca sunt mai mici dar se pare ca nu. Dar macar divortul meu a fost rapid si fara scandal. Am fost de acord cu tot. Am plecat cu copiii si cateva bagaje. Am terminat totul in doua infatisari. Intre cele doua infatisari a murit si tatal meu.
N-au fost și nici nu sunt un exemplu bun de cuplu. Acum, dacă doi oameni au o relație disfuncțională, asta nu înseamnă că nu se iubesc. Ai mei au stat 5 ani împreună până să-l nască mama pe frate-meu (deși nu știu dacă actul de căsătorie pe care-l aveau pân' atunci influențase în vreun fel decizia lor de a sta împreună). Mai iau în calcul și faptul că tata a făcut un pariu cu prietenii lui - că pe "fata aia", pe mama, o s-o agațe într-o săptămână. Și a făcut-o. Mama a aflat câțiva ani mai târziu și s-a supărat.
Nu sunt un exemplu că au multe minusuri (certuri din nimic, pe care le pornea tata când obișnuia să bea mai mult, atitudini usturătoare unul față de celălalt, despărțiri, amenințări cu, nici nu mai zic că sunt multe și sunt amintiri destul de acre). Dar au și plusuri, că-n dubioșenia lor de cuplu s-au iubit. Nu cred c-o mai fac acum. Sunt prea confortabili în ce-au construit încât să plece unul de lângă celălalt, iar asta, eu personal, n-o consider iubire sau o relație de cuplu sănătoasă.
Singura problemă pe care am avut-o eu, și cred că orice copil de altfel, când vine vorba de "relația de cuplu neobișnuită a părinților tăi", nu cred că sunt ei ca oameni, (că ajungi să-i înțelegi la o vârstă), ci modul în care-și pun ei amprenta pe viitoarele noastre obiceiuri.
Ce o să zic e fix ca povestioara cu broasca - dacă o lași într-o oală cu apă rece pe care o încălzești gradual, se obișnuiește "with the heat", în schimb, dacă o pui direct în apă deja fiartă, atunci ea sare instant. Eu am fost broasca asta într-o relație asemănător de nesănătoasă (relativ, era un du-te/vino constant, și altele), iar pentru mine nu era apă fiartă, ca să sar din ea imediat. Nu, era ce văzusem acasă, apa rece care se încălzea gradual. Mi-a luat doi ani de la despărțire să-mi dau seama că am stat acolo inconștient, la fel ca ai mei.
Îmi cer scuze dacă n-am bătut un singur câmp, ai ales un subiect delicat, psihanalitic, pentru mine cel puțin. Pe astea mută-le vinerea :))
Au divorțat când aveam 8 ani, dar asta e cea mai mică problemă. Faptul că nu s-au înțeles după divorț măcar de ochii mei, a fost nasol. Pentru un copil e dureros să vadă că părinții lui nu mai țin legătura sau mai grav, zic nasoale despre celălalt.
Pe tatăl meu dependența de jocuri l-a adus la un al 2-lea divorț și îmi pare rău că n-a reușit să scape de dependența asta care în final, chiar destramă familii.
Dacă m-a afectat relația lor de cuplu în propriile relații? Cumva da. Parcă știu ce NU trebuie să fac într-o relație, dar pe de altă parte, neavând un exemplu de o familie sănătoasă, n-am știut de multe ori ce am de făcut, cum trebuie să procedez în anumite situații.
Dar asta e.. învățăm și încercăm să facem noi mai bine. Niciun cuplu nu e perfect, important e să ne dăm seama unde greșim și să reparăm cum putem.
Parintii mei au fost si inca sunt un exemplu fain! In primul rand mereu am vazut iubire intre ei. Tot timpul fac lucruri impreuna, as putea spune ca orice. Doar serviciul e separat😄 Imi place cand ii vedeam si inca ii vad la cafea dimi sau merg impreuna in parc si stau la o cafea si o tigara. Chestia asta imi e asa impregnata in minte, incat mi se pare ciudat daca o vad pe mama band singura cafeau. Iar “cireasa de pe tort” e ca ei nu stau niciodara separati! Chiar as putea spune ca mama e cam dependenta de tata si ii este foarte greu sa fie fara el( a stat o saptamana cand tata a avut o operatie) Imi iubesc parintii mult si mi e dor de ei ( nu i am vazut de un an) Sa fie sanatosi e tot ce imi doresc!
Părinţii mei nu au o relaţie de cuplu, ci una tovărăşească, de vecini de apartament şi colegi de pat, izvorâtă din "boala comunistă" de a nu divorţa, că te arată lumea cu degetul, şi e nasol să fii necăsătorit, mai ales că pe vremea aia plăteai şi taxă de celibat. Cred că ar fi fost mult mai fericiţi separaţi.
Nu. Pentru ca consum de alcool din partea tatalui, batai, tipete, culcat flamand. De aceea, nu voi mai perpetua acesti stil nociv de relatie. Pe principiul: "Ia-ma, Doamne, stinge-mi neamul!"
Da, chiar dacă cele mai multe sunt legate de "AȘA NU !" baza de încredere și de decis/făcut totul împreună, acolo e. Cred că e fain să ai parte și de exemplul negativ totuși, să faci lucrurile în felul tău când ți-o veni rândul, să faci alte greșeli :).
Părinții mei nu mai sunt împreună acum, însă toată copilăria mea au fost, ei înșiși fiind aproape copii când m-am nascut, avand 19, respectiv 20 de ani. Au fost un model de cuplu pentru mine, în sensul în care formau o echipa buna în casa, își împărțeau treburile, banii, timpul petrecut cu mine. Toate relațiile din jurul meu crescând erau pline de scandal, violenta, amantlacuri etc. Ei erau cei mai liniștiți din familia noastră, deși nu fără de păcat.
Între timp s-au îndepărtat, au plecat prin străinătate, fiecare intr-o alta tara.
Sincer, cred ca e si din cauza ca nu stiu sa poarte conversatii deschise, oneste despre ce se intampla în sufletul lor. Mereu erau doar presupuneri, un joc de "oare la ce s-a gândit autorul?".
eu când le vorbesc clar și răspicat despre sentimente ori 1. Fura din context o fraza și se agata de ea, 2. Închid telefonul, 3. Interpretează complet aiurea sau 4. Plâng și tac. Mi-e greu sa ii vad asa, sincer, nu îmi imaginez viata fără să te deschizi cu totul în fata cuiva și sa te simți acceptat. Cred ca am divagat de la subiect, dar da, cred ca inevitabil părinții noștri sunt exemplu de cuplu pentru fiecare, rămâne de lămurit pentru noi dacă este un exemplu de urmat sau nu.
La intrebarea asta e cu da si nu, dar tind mai mult spre nu. Au existat foarte multe certuri si neintelegeri. Consider ca mai mult mama a fost de vina, desi nici tatal meu nu a fost intotdeauna stralucit si a gresit prin vorbe si atitutdini cand erau mai tineri. In prezent insa, sunt tot impreuna, desi mama a facut arest cardiac in mai 2022 si a ramas cu sechele mintale si nu mai are memorie, iar tatal meu este consacrat pe deplin in a se ingriji de ea, cu multa rabdare si bunatate, considerand ca ar fi inuman sa o lasam la un azil unde pacientii sunt indopati cu medicamente peste masura pana ajung leguma. Sincer daca e sa o iau in actual, ei sunt un model pentru mine si au fost prin valorile lor. Ce barbat ar mai avea atata grija de femeia lui in ziua de azi? Spune si tu.
Love de data asta mai ales pentru filmuletul cu tinerii din ziua de azi. Ador
Mereu au fost o problemă tinerii. Niciodată nu scăpăm de ei și problemele pe care le fac.
Părinții mei au fost și sunt un exemplu, uneori pozitiv, alteori negativ. Din adolescență le analizez relația și de când sunt și eu într-una stabilă și de lungă durată mă inspir din ce observ la ai mei ca să fiu o parteneră mai bună decât au fost ei.