Discussion about this post

User's avatar
Ambra's avatar

Părinții mei nu au fost un exemplu de cuplu pentru mine pentru că au divorțat cand aveam eu vreo doi ani,dar în același timp sunt un exemplu de oameni, fiecare luat in parte a făcut lucruri, a învins greutăți, și-au dus si isi duc amandoi viața așa cum au ales si au muncit. Nu le-a venit nimic din cer și nu s-au plâns, continuă să fie ok ca oameni. Nu, nu toți părinții reușesc in cuplu, important e să reușească ca oameni si să facă ceea ce și-au dorit.

Expand full comment
Ruxandra's avatar

Parintii mei au divortat cand aveam 18 ani, invinsi de prea multe probleme, inclusiv (sau mai ales) financiare, insa simteam de cand eram copil ca ceva nu e ok in relatia lor. De la 4-5 ani aveam cosmaruri ca se despart. Ei pareau sa fie tandri unul cu altul, poate chiar erau sinceri in incercarile lor, mie mi se parea fake chiar si la varsta aia. 😅

Am trait si separat, si impreuna, dupa aceea, pentru ca, tot din cauza problemelor financiare, nu isi permiteau sa traiasca separati unul de altul.

Modelul pe care l-am vazut crescand m-a facut sa simt ca barbatii au pretentii imposibile si ca oricat as incerca, nu o sa fiu niciodata suficient de buna pentru partenerul meu. Am vrut o cariera pentru ca relatiile de cuplu si familia mi se pareau atat de fragile incat nu mi se parea ca merita sa investesc timp si efort in asa ceva. Am si acum anxietati legate de munca pentru ca sunt oricand constienta ca trebuie sa fiu capabila sa intretin un eventual copil daca raman singura cu el (divort, moartea sau invaliditatea partenerului). Inca de la primul job, aproape toti banii mei se duceau in casa. Le stiam toate problemele, toate complexele, toate anxietatile. Simteam uneori ca trebuie sa joc eu rolul de parinte. Poate de-asta nici nu simt ca imi doresc copii, am fost deja parinte destul pentru altii.

That said, sunt constienta ca mi-ar prinde bine niste terapie, am noroc cu un partener chibzuit si echilibrat, am invatat amandoi sa ne comunicam asteptarile si nemultumirile, si privind in perspectiva imi dau seama ca am ajuns mult, mult mai bine decat puteau parintii mei sa spere vreodata. Nu ii invinuiesc pentru majoritatea problemelor pe care le-au avut, cred ca si vremurile si lipsa de educatie (financiara, emotionala) i-au adus in situatia in care au ajuns, ca o spirala din care, probabil, si-au dat seama mult prea tarziu ca nu au cum sa iasa.

Sunt, insa, recunoscatoare pentru ca am putut sa merg la scoala si la facultate, au facut sacrificii pentru mine atat cat au putut, si cred ca am invatat si cateva atitudini sanatoase de la ei.

Expand full comment
13 more comments...

No posts