Cel mai probabil nu, dar am ales nu știu pentru că adevărul e că niciodată nu știi până nu ești pus în situația respectivă. Bunicii mei au în jur de 80 de ani, trăiesc la țară, dar merg la cumpărături în oraș, se vizitează cu rudele, merg la biserică, piață, deci au activități sociale. Au grădină, animale și se descurcă singuri, văzându-i pe ei îmi e greu să-mi imaginez o altfel de bătrânețe. Părinții mei locuiesc aproape și fiind la pesnsie au timp să meargă pe la ei des să facă treabă împreună. Mi-ar plăcea ca istoria să se repete și în cazul meu.
Singurul scenariu în care îmi imaginez că mi-aș duce părinții la azil e cel în mi-ar fi frică să îi las singuri acasă (din motive medicale) și aș fi epuizat orice altă soluție.
Daca parintele e prea batran sa se descurce singur dar nu vrea sa locuiasca cu familia copilului pentru ca vrea sa isi pastreze o oarecare demnitate si autonomie, daca gasesc un camin de batrani cu conditii bune de trai si il vad pe parinte multumit ca este acolo. Deci, o decizie relativa la starea de bine si dorinta parintelui.
Din păcate anul acesta am pierdut un bunic din cauza unui cancer nesuferit, si pot confirma ca a fost groaznic de rău tot procesul prin care mama a trebuit sa aibă grija cel puțin in ultimele 6 luni de viața ale bunicului. Din păcate situația financiara nu ne-a permis un cămin unde sa fie tratat dar daca am fii avut ocazia asta ne-ar fi ajutat enorm. Așa ca ma gândesc din punct de vedere practic ca atunci când ai o situație de genul asta un cămin cu servicii decente ar ajuta enorm.
Cred ca am fost primul dintrei cei 16 nepoti care a propus ca bunica sa fie cazata intr`un centru specializat, dar nu aveam prea multe optiuni si nici banii necesari.
Mama mea stie clar ca o voi aduce la un centru specializat, daca ajunge sa nu mai poata avea grija de ea singura. Stiu ce inseamna sacrificiile pe care trebuie sa le faci.
Eu sunt persoana cu dizabilitati si am vazut tot felul de sacrificii, deci un motiv in plus sa ma gandesc la cei din jur.
Am impresia ca "datoria morala" e, de foarte multe ori, inteleasa prost. Suntem datori sa le oferim parintilor cele mai bune conditii si cel mai bun suport moral, mai ales cand imbatranesc si/sau incep sa aiba probleme de sanatate serioase. Cum poti sa`i oferi toate astea daca tu esti disperat, obosit, nervos etc.?
Va doresc alegeri intelepte si nu uitati ceva important! O zi in care nu zambim/radem = o zi pierduta!
Parintii mei in ultimii 10 ani de viata ai ultimilor bunici au avut acest al doilea job de weekend: pe scurt am avut o bunica paralizata si un bunic cu dementa. Parintii mei, fiind si cei mai apropiați dintre frati geografic de bunici, au mers pe ideea ca parintii lor au facut sacrificii mari pentru ei si efortul pe care pot il pot face ei la randul lor e sa le asigure minimul de decenta in casa batraneasca, fiind siguri de altfel daca ii scot din mediul acela nu o sa reziste prea mult. Astfel, in fiecare sambata, timp de 10 ani ambii mei parinti mergeau in satul parintesc unde tundeau, se ocupau de gradina, îmbăiau, pregateau mancare, etc. pentru bunici, tot efortul asta impreuna cu o femeie angajata de ei din sat care venea sa le incalzeasca mancarea in timpul saptamanii.
Cred ca si eu peste câțiva ani cand va veni momentul le datorez acelasi lucru, desi ei mereu zic ca nu ar vrea ca eu sa trec prin acelasi "chin". Nu i-as duce la un azil pentru ca am "mostenit" ideea ca trebuie tinuti in casa lor, linistea pe care le-ar aduce-o spatiul de care s-au atasat e mai importanta decat linistea mea.
Am răspuns cu "nu știu" pentru că depinde. Depinde de îngrijirea de care dispun la un cămin, depinde de cost, depinde de principiile lor. Într-un cămin de la noi clar nu i-aș duce, chiar dacă ei ar vrea asta (deși îi cunosc, nu ar vrea asta), aș face eu un efort în schimb să dau pe la ei mai des. Într-un cămin din Austria, dacă ei ar fi în stadiul în care au nevoie de îngrijire constantă, cu acordul lor, atunci da (deși acordul e discutabil și el, dacă ei nu sunt în măsura în care să ia decizii?). Am un amic care o să lucreze peste an în domeniul ăsta, și din ce mi-a spus, cu cuvintele lui, când se îngrijea de o bătrânică la duș, și dintr-o dată se scapă pe ea : "mi-a fost scârbă s-o spăl". Adică, eu nu zic că nu înțeleg, înțeleg și pricep, dar tu ai ales domeniul ăsta și o treabă pe care o faci cu lehamite e o treabă pe care n-o faci bine. Eu una nu aș vrea ca el să aibă grijă de părinții mei. Oameni înțelegători, care nu lucrează doar pentru salariile incredibil de mari (chit că e irealist să crezi că te poți lepăda total de ei, dar măcar 1 sau 1,5 din 5 să fie ăia care lucrează doar pentru salariu) oameni de genu' ar trebui să existe în domeniu, iar la noi, unde majoritatea locurilor de muncă sunt luate în mare parte doar din nevoia de bani, nu mai e loc și de plăcere (la general, nu zic că trebuie să-ți placă să ai grijă de vârstnici, dar măcar să știi să faci o glumă dacă îți uită numele de 15 ori), sau de nevoia de a face ceva util pentru societate, sau de etică morală, de valori personale, de etc etc.
da, doar daca starea de sanatate este degradata asa de mult incat sa fie dependent de ajutorul altor persoane. ai mei au avut grija de ai lor si nu le-a fost bine nici la psihic si nici la fizic. nu au avut nici frati/surori cu care sa imparta aceasta grija.
In opinia mea, este o intrebare la care ai putea raspunde cand esti pus in situatia de a face aceasta alegere. Spun asta pentru ca sunt batrani care sunt "verzi" si ies mereu din casa, se duc la piata, la magazin, in parc la table, la cluburile pentru pensionari si nu cred ca ar fi cazul ca ei sa se duca la un azil de batrani. De altfel sunt si batrani care necesita ingrijiri si nu stiu daca cei de la azile ar avea grija de ei cum se cuvine. S-ar putea sa-si duca batranetea intr-un mediu ostil, ceea ce nu e deloc bine. Daca cumva dispui de resursele financiare si gasesti un azil de batrani bun si de incredere, poate ar fi ok, dar altfel nu.
Am dus socrul, fiind nevoit. Devenise violent, amenințător și avea tendințe suicidale. A "evadat" , deși aveam poarta încuiată și noi eram în casă (căutat într-un oraș aflat la 60 km timp de 24 ore). S-a dovedit o decizie inspirată, el primind cea mai bună medicație (psihiatrii încercați până atunci prescriau doar medicamente care îl linișteau până la stadiul de "legumă").
Taică-meu mi-a spus mereu că el nu vrea sa fie o povară pentru nimeni, și cât poate să muncească, va munci. Însă, din păcate, el nu e genul care să aibă grijă de el, din punct de vedere fizic, cât și mental, stă din ce în ce mai prost; bea alcool în loc de apă, bea alcool în loc de mâncare, abia mai face duș etc. El e deja instituționalizat din motive ce țin de starea socială, dar acolo nimeni nu se ocupă de aspectele alea, și dacă curând nu îl voi scoate de acolo, probabil următoarea oprire e căminul de bătrâni. Pe de altă parte, nu l-aș lua la mine, nici măcar când voi avea condițiile, pentru că îi știu obiceiurile, problemele, și am fost suficient timp "the parentified child". Nici el nu ar avea parte de ajutorul specializat de care are nevoie, și nici eu n-aș fi într-o stare bună în prezența lui. Asta cred că de fapt e o problemă cu care ne confruntăm mulți, dilema care survine în momentul în care realizezi că, deși niciodată nu e doar vina lor, părinții au făcut propriile alegeri și nu ești tu responsabil de consecințe, nu ești dator doar pentru că te-au făcut și crescut.
Cu multi ani in urma mi-am pierdut parintii, dar imi imaginam viitorul intr-o casuta mare mare cu toti cei dragi cat mai aproape. Sa nu ii am aproape ar fi insemnat sa "renunt" la ei.
Pot intelege insa si alegerea de a-i trimite in anumite conditii la o casa unde personal specializat sa aiba grija de ei, unde sa poata socializa si trai cu cat mai multa demnitate.
„vă invit la Notițele Mintale - un spațiu nițel mai intim de conversație” - Bonea crede, în semidoctismul său, că episoadele lui de schizofrenie se încadrează la categoria „conversație”. Nu există, dom'le, nici stângism extremist, nici wokeism, nici corectitudine politică. E doar propagandă capitalistă, ce știm noi (așa ziceau și comuniștii atunci când le-au furat pământurile străbunicilor ;D). „Intelectualii” de stânga nu se mai opresc din a-și etala pârțurile mentale, e confirmat!
Ah, și poate ar trebui să te mai informezi și tu în ce context a declarat Radu Paraschivescu acele afirmații. Omul se află într-un mic scandal, e acuzat de misoginism, și alte etichete d-astea „reticente la nou”, la greu pentru că a scris niște cărți. Dar n-ai tu timp să-i citești interviul de la Gazeta Libris, mai ușor e să scoți din context ca orice mic agent al terorii.
Cel mai probabil nu, dar am ales nu știu pentru că adevărul e că niciodată nu știi până nu ești pus în situația respectivă. Bunicii mei au în jur de 80 de ani, trăiesc la țară, dar merg la cumpărături în oraș, se vizitează cu rudele, merg la biserică, piață, deci au activități sociale. Au grădină, animale și se descurcă singuri, văzându-i pe ei îmi e greu să-mi imaginez o altfel de bătrânețe. Părinții mei locuiesc aproape și fiind la pesnsie au timp să meargă pe la ei des să facă treabă împreună. Mi-ar plăcea ca istoria să se repete și în cazul meu.
Singurul scenariu în care îmi imaginez că mi-aș duce părinții la azil e cel în mi-ar fi frică să îi las singuri acasă (din motive medicale) și aș fi epuizat orice altă soluție.
Daca parintele e prea batran sa se descurce singur dar nu vrea sa locuiasca cu familia copilului pentru ca vrea sa isi pastreze o oarecare demnitate si autonomie, daca gasesc un camin de batrani cu conditii bune de trai si il vad pe parinte multumit ca este acolo. Deci, o decizie relativa la starea de bine si dorinta parintelui.
Din păcate anul acesta am pierdut un bunic din cauza unui cancer nesuferit, si pot confirma ca a fost groaznic de rău tot procesul prin care mama a trebuit sa aibă grija cel puțin in ultimele 6 luni de viața ale bunicului. Din păcate situația financiara nu ne-a permis un cămin unde sa fie tratat dar daca am fii avut ocazia asta ne-ar fi ajutat enorm. Așa ca ma gândesc din punct de vedere practic ca atunci când ai o situație de genul asta un cămin cu servicii decente ar ajuta enorm.
Cred ca am fost primul dintrei cei 16 nepoti care a propus ca bunica sa fie cazata intr`un centru specializat, dar nu aveam prea multe optiuni si nici banii necesari.
Mama mea stie clar ca o voi aduce la un centru specializat, daca ajunge sa nu mai poata avea grija de ea singura. Stiu ce inseamna sacrificiile pe care trebuie sa le faci.
Eu sunt persoana cu dizabilitati si am vazut tot felul de sacrificii, deci un motiv in plus sa ma gandesc la cei din jur.
Am impresia ca "datoria morala" e, de foarte multe ori, inteleasa prost. Suntem datori sa le oferim parintilor cele mai bune conditii si cel mai bun suport moral, mai ales cand imbatranesc si/sau incep sa aiba probleme de sanatate serioase. Cum poti sa`i oferi toate astea daca tu esti disperat, obosit, nervos etc.?
Va doresc alegeri intelepte si nu uitati ceva important! O zi in care nu zambim/radem = o zi pierduta!
As alege desigur un camin in care sa fie tratati bine si frumos, sa aiba persoane cu care sa poata socializa.
Parintii mei in ultimii 10 ani de viata ai ultimilor bunici au avut acest al doilea job de weekend: pe scurt am avut o bunica paralizata si un bunic cu dementa. Parintii mei, fiind si cei mai apropiați dintre frati geografic de bunici, au mers pe ideea ca parintii lor au facut sacrificii mari pentru ei si efortul pe care pot il pot face ei la randul lor e sa le asigure minimul de decenta in casa batraneasca, fiind siguri de altfel daca ii scot din mediul acela nu o sa reziste prea mult. Astfel, in fiecare sambata, timp de 10 ani ambii mei parinti mergeau in satul parintesc unde tundeau, se ocupau de gradina, îmbăiau, pregateau mancare, etc. pentru bunici, tot efortul asta impreuna cu o femeie angajata de ei din sat care venea sa le incalzeasca mancarea in timpul saptamanii.
Cred ca si eu peste câțiva ani cand va veni momentul le datorez acelasi lucru, desi ei mereu zic ca nu ar vrea ca eu sa trec prin acelasi "chin". Nu i-as duce la un azil pentru ca am "mostenit" ideea ca trebuie tinuti in casa lor, linistea pe care le-ar aduce-o spatiul de care s-au atasat e mai importanta decat linistea mea.
Am răspuns cu "nu știu" pentru că depinde. Depinde de îngrijirea de care dispun la un cămin, depinde de cost, depinde de principiile lor. Într-un cămin de la noi clar nu i-aș duce, chiar dacă ei ar vrea asta (deși îi cunosc, nu ar vrea asta), aș face eu un efort în schimb să dau pe la ei mai des. Într-un cămin din Austria, dacă ei ar fi în stadiul în care au nevoie de îngrijire constantă, cu acordul lor, atunci da (deși acordul e discutabil și el, dacă ei nu sunt în măsura în care să ia decizii?). Am un amic care o să lucreze peste an în domeniul ăsta, și din ce mi-a spus, cu cuvintele lui, când se îngrijea de o bătrânică la duș, și dintr-o dată se scapă pe ea : "mi-a fost scârbă s-o spăl". Adică, eu nu zic că nu înțeleg, înțeleg și pricep, dar tu ai ales domeniul ăsta și o treabă pe care o faci cu lehamite e o treabă pe care n-o faci bine. Eu una nu aș vrea ca el să aibă grijă de părinții mei. Oameni înțelegători, care nu lucrează doar pentru salariile incredibil de mari (chit că e irealist să crezi că te poți lepăda total de ei, dar măcar 1 sau 1,5 din 5 să fie ăia care lucrează doar pentru salariu) oameni de genu' ar trebui să existe în domeniu, iar la noi, unde majoritatea locurilor de muncă sunt luate în mare parte doar din nevoia de bani, nu mai e loc și de plăcere (la general, nu zic că trebuie să-ți placă să ai grijă de vârstnici, dar măcar să știi să faci o glumă dacă îți uită numele de 15 ori), sau de nevoia de a face ceva util pentru societate, sau de etică morală, de valori personale, de etc etc.
Alzheimer-ul lovește nemilos... ne depășește uneori limitele
da, doar daca starea de sanatate este degradata asa de mult incat sa fie dependent de ajutorul altor persoane. ai mei au avut grija de ai lor si nu le-a fost bine nici la psihic si nici la fizic. nu au avut nici frati/surori cu care sa imparta aceasta grija.
In opinia mea, este o intrebare la care ai putea raspunde cand esti pus in situatia de a face aceasta alegere. Spun asta pentru ca sunt batrani care sunt "verzi" si ies mereu din casa, se duc la piata, la magazin, in parc la table, la cluburile pentru pensionari si nu cred ca ar fi cazul ca ei sa se duca la un azil de batrani. De altfel sunt si batrani care necesita ingrijiri si nu stiu daca cei de la azile ar avea grija de ei cum se cuvine. S-ar putea sa-si duca batranetea intr-un mediu ostil, ceea ce nu e deloc bine. Daca cumva dispui de resursele financiare si gasesti un azil de batrani bun si de incredere, poate ar fi ok, dar altfel nu.
Am dus socrul, fiind nevoit. Devenise violent, amenințător și avea tendințe suicidale. A "evadat" , deși aveam poarta încuiată și noi eram în casă (căutat într-un oraș aflat la 60 km timp de 24 ore). S-a dovedit o decizie inspirată, el primind cea mai bună medicație (psihiatrii încercați până atunci prescriau doar medicamente care îl linișteau până la stadiul de "legumă").
Taică-meu mi-a spus mereu că el nu vrea sa fie o povară pentru nimeni, și cât poate să muncească, va munci. Însă, din păcate, el nu e genul care să aibă grijă de el, din punct de vedere fizic, cât și mental, stă din ce în ce mai prost; bea alcool în loc de apă, bea alcool în loc de mâncare, abia mai face duș etc. El e deja instituționalizat din motive ce țin de starea socială, dar acolo nimeni nu se ocupă de aspectele alea, și dacă curând nu îl voi scoate de acolo, probabil următoarea oprire e căminul de bătrâni. Pe de altă parte, nu l-aș lua la mine, nici măcar când voi avea condițiile, pentru că îi știu obiceiurile, problemele, și am fost suficient timp "the parentified child". Nici el nu ar avea parte de ajutorul specializat de care are nevoie, și nici eu n-aș fi într-o stare bună în prezența lui. Asta cred că de fapt e o problemă cu care ne confruntăm mulți, dilema care survine în momentul în care realizezi că, deși niciodată nu e doar vina lor, părinții au făcut propriile alegeri și nu ești tu responsabil de consecințe, nu ești dator doar pentru că te-au făcut și crescut.
Cu multi ani in urma mi-am pierdut parintii, dar imi imaginam viitorul intr-o casuta mare mare cu toti cei dragi cat mai aproape. Sa nu ii am aproape ar fi insemnat sa "renunt" la ei.
Pot intelege insa si alegerea de a-i trimite in anumite conditii la o casa unde personal specializat sa aiba grija de ei, unde sa poata socializa si trai cu cat mai multa demnitate.
„vă invit la Notițele Mintale - un spațiu nițel mai intim de conversație” - Bonea crede, în semidoctismul său, că episoadele lui de schizofrenie se încadrează la categoria „conversație”. Nu există, dom'le, nici stângism extremist, nici wokeism, nici corectitudine politică. E doar propagandă capitalistă, ce știm noi (așa ziceau și comuniștii atunci când le-au furat pământurile străbunicilor ;D). „Intelectualii” de stânga nu se mai opresc din a-și etala pârțurile mentale, e confirmat!
Ah, și poate ar trebui să te mai informezi și tu în ce context a declarat Radu Paraschivescu acele afirmații. Omul se află într-un mic scandal, e acuzat de misoginism, și alte etichete d-astea „reticente la nou”, la greu pentru că a scris niște cărți. Dar n-ai tu timp să-i citești interviul de la Gazeta Libris, mai ușor e să scoți din context ca orice mic agent al terorii.