Discussion about this post

User's avatar
Moise Laura's avatar

Eu îmi amintesc clar când m-am luat la harță cu cea mai bună prietenă de-ale mele din copilărie și efectiv stăteam la o distanță cât de cât sigură una de alta și aruncam cu pietre una în alta, ca nebunele. Ne-au potolit mamele noastre, de care mi s-a și făcut rușine când au apărut.

Expand full comment
Elena's avatar

Locuiam într-un centru pentru persoane fără adăpost pe atunci, asistenții sociali hotărâseră că „cele două fete mari” (12 ani pe atunci), trebuie să aibă grijă de cei mici (eu și fratele unuia dintre ele, 7-8 ani). Având misiunea asta și fiind amenințate cu pedepse dacă nu și-o îndeplineau, era obligatoriu să ne întoarcem acasă, de la școală, cu ele. Într-o zi s-au abătut din drum și au mers la o fată acasă, cu gândul s-o bată. Ne-au luat și pe noi, ăștia mici, probabil și ca să nu le „dăm în gât”. Din ce am înțeles atunci, se luaseră de la un băiat din sat. Astea două au lăsat-o plină de sânge și cu păr smuls pe aialaltă. Apoi au încercat să ne convingă să spunem părinților că a trebuit să stăm mai mult la școală.

Cât despre implicarea în acte violente, pot spune că am cam fost crescută pe principiul „numai să-l vezi că ridică mâna la tine și tu să-l fi lovit deja”. N-am avut multe ocazii să-l aplic. O singură dată chiar am dat, una și bună, râdeau niște colege de mine că nu purtam sutien (la vârsta la care oricum n-ai ce să pui acolo), iar pe când s-au oprit, i-am tras o palmă uneia. Mi-a aruncat un „să mă piș pe tine”, dar m-au ocolit toate după, n-au mai avut treabă cu mine. Din păcate era cam cea mai eficientă modalitate să „pui la respect” pe oricine.

Expand full comment
6 more comments...

No posts