Am votat deloc. Am pus varianta asta pentru că în cazul meu nu pot aprecia în procente. Implicarea emoțională a părinților există sau nu există.
Din partea tatălui cu siguranță nu a existat. Indivitul era total separat emoțional și fizic de mine și de mama- cu excepția momentelor când era abuziv. Ca exemplu: aveam și rafturi separate în frigider. Tata avea camera lui și pe cât posibil nu trebuia să interacționăm cu el, să îl "deranjăm". Mergeam pe vârfuri în prezența lui.
Mama avea o serie de probleme psihice și emoționale. Dacă ar fi luat-o cineva la puricat ar fi găsit 2-3 tulburări de comportament.
Există motive exacte pentru care se ajunge aici. Discuțiile sunt lungi și ramificate. Am comentat ca să fie clar că lucrurile astea nu sunt excepții sau cazuri izolate. Toată copilăria am crezut că ăsta e normalul și așa sunt toate familiile.
Am și eu copil acum. Am lucrat mult la mine. Simplul fapt că am avut exemplu negativ nu m-a învățat automat ce este bine. Am lucrat, mi-am rezolvat problemele înainte de a forma o familie. Mă bucur de copilul și soțul meu. Sper să mă ridic în fiecare zi și să fiu un părinte suficient de bun.
Eu am răspuns 75% pentru a tata a fost deseori plecat cu săptămânile de acasă, era șofer. Dar când era acasă se implica 100%. Mama mea
parcă ar fi citit cărțile de astăzi de parenting: nu tu bătăi, nu pedepse, nu mi-a interzis niciodată nimic. Când veneam acasă de la școală mereu întreba ce-ați făcut azi la școală, ce ai învățat azi nou? Acest ' ce ai învățat azi nou?' mă făcea să recapitulez ce am învățat în ziua aia ca să am ce ii povesti mamei. Uneori nu aveam răbdare să ajung acasă și să mă întrebe pentru ca ceea ce învățasem în ziua aia mi se părea extraordinar și trebuia împărțit. De fiecare dată când am luat o notă mai proastă, gen 7 sau 8 (se întâmpla destul de rar), mama zicea ceva de genul: profa aia intenționat ți-a dat o notă mică, ca să îți strice media ca ii ciudă pe tine. Iar tata zicea: tu nu înveți pentru note, înveți pentru tine. Eu știam ca este din vina mea și poate mă simțeam uneori un pic jenată și încercam să iau note mari ca să nu îmi mai fie jenă. Abia acum realizez ce importantă era susținere și încrederea lor.
Hello, Geoerge, admir toate newsletterele trimise de tine și, recunosc, abia aștept întrebările tale pentru că mă obligă pe mine să îmi pun întrebări.
Am 41 de ani, nu am copii, dar când mă gândesc dacă mi-ar fi plăcut să am, îmi spun că da, mi-ar fi plăcut, ca să aibă și ei parte de dragostea părinților mei. Am simțit dragostea alor mei de când m-am născut, într-un sat din Vrancea. Amândoi cadre didactice, dedicați meseriei, oameni veseli, energici, ambițioși și cu mare răbdare cu o fată care a arătat tendințe de independență de mică. Tata a fost părintele tipic generației lui - exigent - însă de fiecare dată a știut (instinctiv, vocațional...) să combine această exigență cu multă atenție la nevoile mele. Atunci când se poticnea, cerea ajutor bunicii mele (mama mamei), care locuia aproape de noi. Mama nu îmi amintesc să fi țipat vreodată la mine (îmi amintesc despre mine că am țipat de multe ori la ea...deh...adolescența...) și știu sigur că am învățat amândouă treptat cum să fim una cu cealaltă datorită răbdării și atenției ei la cerințele mele, care de multe ori erau brutale, seci, când încă nu știam cum să explic ce simt.
Le spun și acum că sunt cei mai buni părinți din lume și dacă ar fi să mă limitez la un cuvânt care să rezume pentru ce le sunt recunoscătoare, acest cuvânt este LIBERTATEA pe care mi-au dat-o. Aș lua-o oricând de la capăt în același fel.
Mulțumesc pentru întrebare și felicitări pentru consecvența acestor newslettere. :-)
0 % . Sunt născut in ‘70 , decrețel , mama nu m-a vrut deloc , tata își dorea fata , încă zice si acum ca eu sunt fata lui .
Bătaie da , ca doară era rupta din rai , apreciere , blândețe , mângâieri nici pomeneala . Fata mea m-a invatat despre emoții , eu aveam 50 ea 22 , dupa una dintre discuțiile noastre tata-fica , a ajuns la concluzia ca eu sunt autist emotional . Pana la 50 de ani am trait “ asa cum trebuie “ , dupa 50 înțeleg de ce trăiesc .
50% pt că pe mine și pe frati-miu ne-a crescut doar mama dintre părinți. Și cum amândoi am fost crescuți să împărțim, cealaltă jumate a mamei de implicare emoțională a fost alocată lui bro. Cred, sper că a fost o implicare egală și cinstită.
Chit că n-a fost, apreciez cât e. Putea să nu fie deloc.
Am apreciat 25% ca o medie între mana și tata. Mama a fost implicată cam 50% in timp ce tata deloc. Cred ca asta e și din cauza faptului ca sunt născut in anii '80. Neimplicarea emoționala a tatălui meu, lipsa implicării lui, m-a făcut sa fiu complet diferit în relația cu copiii mei față de cum a fost el cu mine.
Formularea mi-a dat se furcă, recunosc. Deși părinții mei sunt foaarte departe de a fi perfecți, am bifat 100% pentru că am interpretat întrebarea în sensul "cât de mult au fost ei afectați emoțional de apariția, existența și personalitatea mea, dar și gradul în care ei au manifestat o serie de emoții în relația cu mine. Cu alte cuvinte ai mei m-au bătut rar (mai mult mama), dar m-au și pupat, mi-au spus povești seara la culcare; mi-au zis că sunt frumoasă și deșteaptă, dar și leneșă și aeriană. I-am văzut manifestând furie când vedeau că mi se face o nedreptate, dar și când eu făceam o prostie, arătau entuziasm când am zis primele cuvinte și am început să merg (am casete acasă pe care le vizionăm uneori), dar și frustrare și teamă când nu ziceam ca o păpușică poezia pe scenă. Emoții au fost multe, unele mai utile decât altele.
Bună, George
Am votat deloc. Am pus varianta asta pentru că în cazul meu nu pot aprecia în procente. Implicarea emoțională a părinților există sau nu există.
Din partea tatălui cu siguranță nu a existat. Indivitul era total separat emoțional și fizic de mine și de mama- cu excepția momentelor când era abuziv. Ca exemplu: aveam și rafturi separate în frigider. Tata avea camera lui și pe cât posibil nu trebuia să interacționăm cu el, să îl "deranjăm". Mergeam pe vârfuri în prezența lui.
Mama avea o serie de probleme psihice și emoționale. Dacă ar fi luat-o cineva la puricat ar fi găsit 2-3 tulburări de comportament.
Există motive exacte pentru care se ajunge aici. Discuțiile sunt lungi și ramificate. Am comentat ca să fie clar că lucrurile astea nu sunt excepții sau cazuri izolate. Toată copilăria am crezut că ăsta e normalul și așa sunt toate familiile.
Am și eu copil acum. Am lucrat mult la mine. Simplul fapt că am avut exemplu negativ nu m-a învățat automat ce este bine. Am lucrat, mi-am rezolvat problemele înainte de a forma o familie. Mă bucur de copilul și soțul meu. Sper să mă ridic în fiecare zi și să fiu un părinte suficient de bun.
Feicitari ! Imi pare rau de copilaria ta dar asa ai devenit omul care esti .
Eu am răspuns 75% pentru a tata a fost deseori plecat cu săptămânile de acasă, era șofer. Dar când era acasă se implica 100%. Mama mea
parcă ar fi citit cărțile de astăzi de parenting: nu tu bătăi, nu pedepse, nu mi-a interzis niciodată nimic. Când veneam acasă de la școală mereu întreba ce-ați făcut azi la școală, ce ai învățat azi nou? Acest ' ce ai învățat azi nou?' mă făcea să recapitulez ce am învățat în ziua aia ca să am ce ii povesti mamei. Uneori nu aveam răbdare să ajung acasă și să mă întrebe pentru ca ceea ce învățasem în ziua aia mi se părea extraordinar și trebuia împărțit. De fiecare dată când am luat o notă mai proastă, gen 7 sau 8 (se întâmpla destul de rar), mama zicea ceva de genul: profa aia intenționat ți-a dat o notă mică, ca să îți strice media ca ii ciudă pe tine. Iar tata zicea: tu nu înveți pentru note, înveți pentru tine. Eu știam ca este din vina mea și poate mă simțeam uneori un pic jenată și încercam să iau note mari ca să nu îmi mai fie jenă. Abia acum realizez ce importantă era susținere și încrederea lor.
Hello, Geoerge, admir toate newsletterele trimise de tine și, recunosc, abia aștept întrebările tale pentru că mă obligă pe mine să îmi pun întrebări.
Am 41 de ani, nu am copii, dar când mă gândesc dacă mi-ar fi plăcut să am, îmi spun că da, mi-ar fi plăcut, ca să aibă și ei parte de dragostea părinților mei. Am simțit dragostea alor mei de când m-am născut, într-un sat din Vrancea. Amândoi cadre didactice, dedicați meseriei, oameni veseli, energici, ambițioși și cu mare răbdare cu o fată care a arătat tendințe de independență de mică. Tata a fost părintele tipic generației lui - exigent - însă de fiecare dată a știut (instinctiv, vocațional...) să combine această exigență cu multă atenție la nevoile mele. Atunci când se poticnea, cerea ajutor bunicii mele (mama mamei), care locuia aproape de noi. Mama nu îmi amintesc să fi țipat vreodată la mine (îmi amintesc despre mine că am țipat de multe ori la ea...deh...adolescența...) și știu sigur că am învățat amândouă treptat cum să fim una cu cealaltă datorită răbdării și atenției ei la cerințele mele, care de multe ori erau brutale, seci, când încă nu știam cum să explic ce simt.
Le spun și acum că sunt cei mai buni părinți din lume și dacă ar fi să mă limitez la un cuvânt care să rezume pentru ce le sunt recunoscătoare, acest cuvânt este LIBERTATEA pe care mi-au dat-o. Aș lua-o oricând de la capăt în același fel.
Mulțumesc pentru întrebare și felicitări pentru consecvența acestor newslettere. :-)
Adina
0 % . Sunt născut in ‘70 , decrețel , mama nu m-a vrut deloc , tata își dorea fata , încă zice si acum ca eu sunt fata lui .
Bătaie da , ca doară era rupta din rai , apreciere , blândețe , mângâieri nici pomeneala . Fata mea m-a invatat despre emoții , eu aveam 50 ea 22 , dupa una dintre discuțiile noastre tata-fica , a ajuns la concluzia ca eu sunt autist emotional . Pana la 50 de ani am trait “ asa cum trebuie “ , dupa 50 înțeleg de ce trăiesc .
50% pt că pe mine și pe frati-miu ne-a crescut doar mama dintre părinți. Și cum amândoi am fost crescuți să împărțim, cealaltă jumate a mamei de implicare emoțională a fost alocată lui bro. Cred, sper că a fost o implicare egală și cinstită.
Chit că n-a fost, apreciez cât e. Putea să nu fie deloc.
Am apreciat 25% ca o medie între mana și tata. Mama a fost implicată cam 50% in timp ce tata deloc. Cred ca asta e și din cauza faptului ca sunt născut in anii '80. Neimplicarea emoționala a tatălui meu, lipsa implicării lui, m-a făcut sa fiu complet diferit în relația cu copiii mei față de cum a fost el cu mine.
50% - prefer sa nu dau detalii, azi nu ma simt confortabil pe internet.
Formularea mi-a dat se furcă, recunosc. Deși părinții mei sunt foaarte departe de a fi perfecți, am bifat 100% pentru că am interpretat întrebarea în sensul "cât de mult au fost ei afectați emoțional de apariția, existența și personalitatea mea, dar și gradul în care ei au manifestat o serie de emoții în relația cu mine. Cu alte cuvinte ai mei m-au bătut rar (mai mult mama), dar m-au și pupat, mi-au spus povești seara la culcare; mi-au zis că sunt frumoasă și deșteaptă, dar și leneșă și aeriană. I-am văzut manifestând furie când vedeau că mi se face o nedreptate, dar și când eu făceam o prostie, arătau entuziasm când am zis primele cuvinte și am început să merg (am casete acasă pe care le vizionăm uneori), dar și frustrare și teamă când nu ziceam ca o păpușică poezia pe scenă. Emoții au fost multe, unele mai utile decât altele.